Facem blat sau jucăm pe bune? După vara în care cei iresponsabili au luat cu asalt statul de drept, eu credeam că jucăm pe bune. Acum mi se pare că doar eu am crezut lucrul acesta. Ceilalţi ştiau dinainte, altfel.

Campania electorală se anunţă plictisitoare. La fel ca la locale. Noncombatul pare a fi regula. Niciunul dintre competitori nu se atacă la vârf. Fiecare potentat de partid şi-a ales colegiu sigur şi are garanţia că nu va fi deranjat de un contracandidat incomod, cu potenţialul de a-l învinge. Nu are rost să dau exemple de contracandidaţi “no name”. Aţi auzit de vreunul dintre contracandidaţii lui Vasile Blaga, Crin Antonescu, Mihai Răzvan Ungureanu, Victor Ponta, Dan Voiculescu, Elenei Udrea? Probabil că nu. Politicienii potentaţi evită confruntările, s-au cocoţat pe poziţii de pe care să căştige fără efort. Asta este oarecum normal, reprezintă alegeri raţionale. Ceea ce nu mai pare normal însă este să nu arunci în luptă candidaţi care să fie dispuşi să lupte până la capăt, să joace pe bune. Politica, ca oricare alt joc strategic, presupune şi mutări de blocare a adeversarului. Păi n-ar fi interesant să încerci să-i blochezi aspiraţiile prezidenţiale ale adversarului încă din acest moment? Cum s-ar mai prezenta el la alegerile prezidenţiale fără ca nici măcar să fi intrat în Parlament? Sunt convins că dacă s-ar căuta, s-ar găsi în partide sau printre simpatizanţi oameni curajoşi şi cu potenţial pentru a pune probleme reale contracandidaţilor marcanţi.

E uşor să spui ba una, ba alta şi să îţi alegi un colegiu facil. Niciunul din tinerii politicieni de dreapa din generaţia mea nu a ales (sau nu a fost lăsat) să ia taurul de coarne şi să urmărească un candidat de prim rang al adversarilor şi să-l urmărească până în pânzele albe. Cu riscul de a pierde, jucând pe terenul lui, o astfel de urmărire ar fi adus şi spectaculozitate şi interes şi miză ş