Când un slogan devine literă de lege, e timpul să deschidem ochii. Autorul lui e un iluzionist foarte iute de mână.
Toată lumea ştie ce rău administrator e statul. Cum duce el de râpă economie, finanţe, sănătate, investiţii şi învăţământ, tot. Când pune statul mâna pe orice mărunţiş, chiar şi o floare, acela se veştejeşte şi cade. Când are statul o iniţiativă generoasă, curajoasă, oamenii se ascund în case clănţănind din dinţi, de frică. Nu aşa învăţăm de douăzeci şi trei de ani că se petrec lucrurile? Că statul e un rău necesar, dar inevitabil? Nici socialiştii noştri (adică PSD, să fim înţeleşi) nu prea au curaj să mai ridice steagul colectivist, într-atât s-a scufundat statul român în bezna neputinţei şi a risipei. PSD a învăţat lecţia privatizării: până nu vindem tot, nu scăpăm cu obrazul curat.
Ce mă miră, însă, e că statul german, de pildă, mânat în luptă de Angela Merkel, nu e la fel de neghiob ca al nostru. Şi taman de acolo ar trebui să vină lumina călăuzitoare a „statului minimal", ăla de face pupilele dreptei ultraconservatoare neaoşe să se dilate, drogată. Ba, şoc şi groază, dna Merkel a cuvântat la Bucureşti despre „economia socială de piaţă". Statul german, precum ştiţi, nu-i un flecuşteţ. Şi, deşi Franţa cea veselă şi frivolă ne-ar da dreptate, statul acela e unul bine dezvoltat, cu reguli clare, cu atribuţii precise şi cu un management cel puţin onorabil al întreprinderilor de uz public. Poate nu la fel de clar precum în nordul continentului, unde blestemăţia de stat e mână de fier la obligaţii, la impozite, dar şi la drepturi. Şi mai ciudat, „ineficienţa managerială" statală, aşa cum o cunoaştem noi, e un mister pentru naţiunile vestice. Să fim noi mai cu moţ? Să fie clasicul blestem românesc? Mentalitatea poporului ne face boacăna?
Nici gând. Ce blestem, ce destin? Mofturi! Statul român e un soi de dl Goe, căruia, ca să nu rămâie re