Nimic mai hazliu decât o dezbatere publică în­tre doi autori care au scris, ambii, câte o mo­nografie consacrată unui scriitor dintr-un tre­cut mai mult sau mai puțin recent sau, mai bine spus, care au publicat fiecare câte o car­te pe același subiect. Cel care a publicat pri­mul concepe cu greu că un altul îi poate in­va­da terenul de predilecție uzurpându-i drep­turile asupra scriitorului sau subiectului său. Îmi vin în minte vanitatea și gelozia in­ter­pre­ților care nu pot tolera ideea că s-ar putea gă­si confrați răuvoitori care să atenteze la re­pertoriul lor, interpreți care suportă anevoie gândul că piesele lor ar putea fi cântate în concert și de alți muzicieni.

Pentru a trata dibaci o operă de artă sau chiar subiecte oarecare, nu e rău pentru un scriitor să poată să se identifice cu ele: cu atât mai ușor se va putea detașa de ele la masa de scris. Cam la fel stau lucrurile și cu tra­du­că­torii sau interpreții. Numai că identificarea și lua­rea în posesie constituie două atitudini fun­da­mental diferite. Aș spune chiar că nu există în­tre ele nimic comun. Așadar: a fi sau a avea? În general, posesivitatea și pornirea de a-ți în­suși nu prea folosesc la mare lucru. În mă­su­ra în care îți dau iluzia că stăpânești bine un su­biect, simțul proprietății reprezintă un ne­secat izvor de rivalitate între mediocrități în­verșunate.

În definitiv, în artă ce poți să-ți însușești? În cel mai bun caz, un premiu, dacă ai puțin no­roc. Aici se află, burlescă la culme, o altă sur­să de vanitate, invidie și gelozie între literați. Ascultați un pic reacțiile oamenilor de condei când unui scriitor i se decernează un premiu literar. Cutare om de litere, la care invidia a înlocuit simțul decenței, e indignat, pro­tes­tează și bombăne. Întocmește degrabă o listă de autori care ar fi meritat premiul de o mie de ori mai mult... Modest cum este, el nu fi­gurează,