Indiscutabil, anul acesta avem un campionat, măcar interesant, dacă nu şi disputat. De fapt, el este şi disputat, numai că de la locul 2 în jos, întrucât nu cred că este vreun om cât de cât raţional care să nu-şi fi dat seama că titlul i-a revenit deja Stelei, o echipă parcă tot mai frumoasă de la o etapă la alta şi care a reînviat ceea ce credeam că nu va mai apărea vreodată la noi: spectacolul. M-am convins o dată în plus de frumuseţea jocului ei alaltăieri, când doar un lanţ de ghinioane a făcut ca scorul final să nu fie 12-0, ci doar 4-0. Am mai spus-o şi o repet: Steaua joacă altceva decât oricare altă echipă românească şi (dovada fiind clasamentul la zi al grupei sale din Europa League) mult mai eficient şi plăcut ochiului decât echipe din Germania, Danemarca, Norvegia. Dincolo de cele doar patru goluri marcate am văzutnenumăratealte ocaziiratate nu „româneşte”, cu şuturi care să pericliteze funcţionarea tabelei ori sănătatea spectatorilor, ci „la mustaţă”, mingea trecând la câţiva centimetri de bare ori fiind deviată, adesea întâmplător, de adversari aflaţi pe traiectorie. Mai puteau fi acordate şi vreo două penalty-uri, dar cui îi mai pasă când diferenţa e oricum enormă? Prin comparaţie, meciul lui Dinamo împotriva aceleiaşi echipe, Gloria, disputat cu o săptămână în urmă, a arătat cum nu se poate mai limpede ce diferenţă colosală e între cele două echipe. În afară de scor (1-2, vă amintiţi?) şi de jocul în sine (faza aia uluitoare a primului gol, înscris de un negru care nu era pe teren când mingea era în posesia portarului lui Dinamo!), diferenţa enormă dintre Steaua şi Dinamo este la mentalitate: steliştii, în frunte cu Rusescu şi Bourceanu sunt de o modestie năucitoare, în timp ce „câinii” o tot ţin p-aia, moştenită de la Borcea, că „etapa asta am avut ghinion, dar în următoareaaa....”. Şi tot aşa, din următoarea în următoare, din 1-2 în 0-0, câinii