Femeia aceea care ocupă funcţia de ministru al Educaţiei a dat şi ea o declaraţie zilele trecute, că asta e principala misiune pe pământ a miniştrilor români, să dea declaraţii. Şi a spus ea că universităţile din România s-au cocoţat pe merit în topul instituţiilor de învăţământ superior mondiale, conform unui clasament internaţional furnizat de un măsurător de specialitate.

Mai spunea doamna ministru că acest lucru este de natură a ne gâdili mândria foarte tare pentru că, iaca, avem un învăţământ superior chiar de calitate superioară. Care învăţământ superior n-ar fi el chiar de calitate superioară, dacă nu am avea şi unul preuniversitar ca lumea. În două vorbe, toată lumea merită pupături şi felicitări, de la primul învăţător până la ultimul rector.

Desigur, nu merită felicitări sub forma unor salarii omeneşti, asta nu, nici nu intră în discuţie, că ţara e săracă şi are bani numai pentru cine trebuie. Pe deasupra, nu putem reduce discuţia la nivelul banilor. Dar la o adică profesorii pot merge în linişte la magazin şi să încerce să achite cumpărăturile cu felicitările primite de la doamna ministru. E posibil ca moneda să fie acceptată, cine ştie.

Faptul că învăţământul universitar românesc are un nivel ridicat poate că pe unii îi încântă; dar pe românii realişti, nicidecum. De ce să îi încânte, atâta timp cât tinerii formaţi de acest învăţământ nu sunt pregătiţi pentru progresul ţării noastre, ci sunt destinaţi, în majoritatea lor, altor naţiuni. Tot ce avem noi mai cenuşiu la cap ia calea emigrării, alegând destinaţii unde profesia le este apreciată, nu ca la noi. Ţara investeşte în pregătirea lor şcolară, le pune la dispoziţie cadre profesioniste, iar ei, pe bună dreptate, îşi pun palma în fund şi pleacă.

Învăţământul universitar românesc este bun şi va deveni, n-am nici o îndoială, şi mai bun. Va deveni şi mai bun, fiindcă tinerii au pri