Trunchiuri jupuite, prăvălite la pământ, lucesc albicios în lumina crudă a soarelui ce pătrunde în inima pădurii fără a se mai opri în ramurile încărcate de acele verzi, parfumate, ale molizilor ce se înalță falnici spre cer. Crengile lor sunt acum dezgolite, arse parcă de suflul unei explozii sau de focul unei ființe mitologice ce băga spaima în sufletul strămoșilor. Locul pare să fie blestemat. Sute de conifere fără pic de coroană verde, ci doar cu crengi golașe și trunchiuri cenușii, prin care seva vieții nu mai curge. Nu e scena unui film de groază, ci un alt colț al Bucovinei, în care pădurile mor în picioare. Suflul morţii s-a abătut asupra lor sub forma unui mic gândăcel cu un nume simpatic, dar cu o randament înspăimântător în a distruge arborii ce-i ies în cale.

Gândăcelul

„La noi sunt codrii verzi de brad”, spunea Octavian Goga, care nu a apucat să vadă cum păduri întregi se usucă de la o lună la alta, sub răsuflarea fierbinte a secetei şi roase de mandibulele larvelor unui gândac a cărui apariţie a fost semnalată în România abia după cel de-al Doilea Război Mondial, în 1948– Ips Duplicatus. “Rudele” sale autohtone şi mai puţin hrăpăreţe, precum Ips typographus, au putut fi ţinute în frâu cu metodele tradiţionale ale silvicultorilor, dar gândăcelul migrator le-a rezervat câteva surprize.

„Evoluţia gândacilor de scoarţă cunoscuţi şi studiați era mult mai lentă, pe când Ips duplicatus, într-o lună de zile încheie ciclul de dezvoltare. Când sub scoarţa lui umblă o mulţime de larve, arborele este încă verde, deşi, tehnic, este mort deja. Atunci când arborele este uscat, gândacii sunt deja dezvoltaţi şi caută o nouă gazdă”, explică Cristian Rotariu, responsabil cu activitatea de protecţie a pădurilor în cadrul Direcţiei Silvice Suceava.

Mai mult, Ips duplicatus nici nu poate fi stârpit cu măsurile de prevenire şi combatere aplicat