După 1990, monarhia s-a dovedit un subiect pe marginea căruia fie s-a tăcut prea mult, fie s-a vorbit în chip exagerat, fie s-a înjurat ca-n anii '50. Cert este că o dezbatere în adevăratul sens al cuvântului cu privire la oportunitatea reinstalării acestei forme de guvernământ, care s-a impus în istoria naţională drept cea mai performantă, nu am avut niciodată.

Cultura precară, umorile primitive şi interesele meschine care au definit actualitatea au ecranat în ultimii peste 20 de ani o discuiţie fundamentală despre trecut care, dacă ar fi avut loc, ar fi putut oferi consistenţă modului în care România se raportează la viitor.

Într-o ţară în care vocea "păreriştilor" predomină, iar cea a avizaţilor este, cel mai adesea, evacuată din spaţiul public era inevitabil ca despre Casa Regală să se vorbească altfel decât în acest registru al exceselor.

Excese care, pe axa discursului public, au variat în timp de la abordările cele mai suburbane până la răbufniri de evlavie şi de melancolie desprinse parcă din scenariile proaste de tipul Bollywood.

Interesant, însă, este că la aceste extreme se regăsesc mereu şi mereu aceiaşi actori. Călăii de ieri ai revenirii Majestăţii Sale în România sunt astăzi eroii reinstalării unui Rege pe tron.

Tovarăşii care visau în anii '90 să transforme ţara într-un colhoz "modern", de secol XXI, fac astăzi playback cu Imnul Regal, descoperind că monarhia poate salva România, iar "Trăiască Regele!" e numai bun de pus în pachet cu "Jos Băsescu!".

Printre aceşti noi groupies ai monarhiei - între care incredibil de mulţi foşti securişti, foşti turnători sau specimene politice îngrăşate la masa banului public - se numără şi câţiva liberali consecvenţi oarecum cu ei înşişi.

În ceea ce îi priveşte însă, problema ţine de faptul că, că până la a se angaja în proiecte de anvergura readucerii monarhiei în prim-planu