Ca întotdeauna, titlul e totul. Arhetipuri sculpturale. Sculptura în lemn este o expoziţie organizată la Muzeul Naţional de Artă al României care spune, cred, aproape totul din titlu. Cu ştate vechi în limbajul literaturii artistice româneşti, termenul „arhetip“ e un nod bine înfipt în scoarţa istoriei artei de la noi, poate evoca un întreg univers discursiv. Te pregăteşte pentru o expoziţie de un anumit fel; dacă spui arhetip în lumea artei actuale, fie că vrei, fie că nu, eşti un esenţialist, iar percepţia obişnuită asociază esenţialismul cu instituţiile establishment-ului, ale conservării şi consacrării. De aceea, titlul acesta anunţă o expoziţie în care ţi se confirmă: ceea ce vorbeşte în ea este mai ales Muzeul, instituţia muzeală, cu atât mai mult cu cât Arhetipuri sculpturale expune numai lucrări din depozitele MNAR.
Cum s-a spus de nenumărate ori, există cel puţin două istorii ale artei, două corpus-uri de cunoaştere constituite diferit: cea pe care o face muzeul şi cea produsă de mediul academic. Muzeul produce mereu o istorie a artei centrată pe obiect (şi „academicii“ de la Clark Institute din SUA au discutat la un moment dat despre „the lure of the object“, nevoiţi fiind să invoce la tot pasul muzeul). De la acest obiect brut şi concret, istoria academică a artei deturnează atenţia înspre teorie, discurs, interpretare şi context. Obiectul este radiografiat, ni se pune pe lamă chimia lui contextuală, ceea ce-l face posibil, gândirea, corpul şi lumea celui care l-a produs atunci, gândirea, corpul şi lumea celui care îl vede acum. Obiectul? Nu există ca atare, este un construct, o reţea; aşadar, două istorii distincte se privesc reciproc cu suspiciune şi îşi găsesc de obicei una alteia nod în papură. Uneori însă, reuşesc să se completeze. Ce-i drept, „mâna“ muzeului are aici de partea ei „mintea“ sobră şi pertinentă a unui istori
