USL pare nu numai incapabilă să înţeleagă statul de drept, continuând să considere că sfârşitul „regimului Băsescu“ reprezintă principala ei miză politică, dar ea e şi de o teribilă ineficienţă administrativă şi guvernamentală.
Miza următoarelor alegeri este – aşa cum se ştie – nu cine (USL sau ARD) va lua mai multe voturi, ci dacă USL va depăşi pragul critic de 50%, nu de voturi, ci de mandate în parlament. Aşa cum la referendum nu conta dacă partizanii demiterii preşedintelui erau mai numeroşi decât cei împotrivă, ci conta numai dacă se depăşea pragul de participare de 50% din celebrele liste electorale, tot aşa va fi şi acum. Într-adevăr, dacă USL nu obţine fie şi cu un loc peste 50%, poate spune adio victoriei: Traian Băsescu va fi liber, în acest caz, să nominalizeze un prim-ministru de la ARD, iar – după obiceiul românesc consacrat – destui se vor grăbi să sară în barca câştigătorului. Din USL se vor desprinde fâşii care se vor descoperi brusc de dreapta. „Soluţiile imorale“ vor fi descrise drept necesităţi „de stabilitate“ şi se va forma din nou o coaliţie care va guverna târâş-grăpiş, nu fără a se voi „ameliorată“ cu vreun altoi mai populist. Frustrarea de partea USL ar fi imensă şi de înţeles: după şapte luni de exerciţiu al puterii (şi nu doar al „guvernării“, cum susţin în mod interesat susţinătorii USL), după atâtea imense pregătiri, după atâţia bani, atâtea promisiuni, să se vadă din nou în opoziţie şi cu jindul după plăcinta puterii suspendat – ar fi o catastrofă, iar liderii – Ponta, Antonescu – cred că ar trebui să se pregătească pentru o lungă pensionare politică.
La drept vorbind, ar fi anormal să se întâmple asta: regula alternanţei cere ca, după patru ani de guvernare PDL şi opt luni USL, aceasta să aibă frâiele pe mai departe. Cu toate astea, nu pot să-mi doresc o astfel de alternanţă firească; ba mai mult, fără să ado
