● Mitul 1: Nu e nevoie de instituţii specializate, de ce nu lăsăm problema pe mîna instituţiilor obişnuite de aplicare a legii?

Teoretic e posibil să fie aşa. Probabil că într-o ţară ca Suedia chiar aşa şi este. Dar nu e ca şi cînd am fi plecat la drum cu modelul DNA şi ANI fără să fi dat o şansă instituţiilor obişnuite, adică parchetului regulat, poliţiei şi fiscului. Dar nu a mers. Şi era de aşteptat că nu va merge. Corupţia – şi mai ales corupţia de nivel înalt – presupune riscuri pentru cariera oricui încearcă să înceapă aceste anchete. Pentru orice procuror e mai simplu să ancheteze un furt de găini decît un caz de corupţie, iar în final el este evaluat oricum în funcţie de numărul de cazuri reuşite, nu de complexitatea cazurilor.

E drept că Daniel Morar l-a anchetat pe Gabriel Bivolaru, cînd era procuror la Cluj, mult înainte de apariţia PNA/DNA. Bivolaru era parlamentar PDSR (ulterior PSD), iar Adrian Năstase a condus personal atunci un grup masiv de parlamentari care au mers, în semn de solidaritate, la parchet cu Bivolaru cînd acesta a fost chemat la audieri. Bivolaru a fost condamnat în cele din urmă, dar a fost şi singurul parlamentar condamnat în perioada respectivă. Chiar şi încercarea timidă din 1996-2000 de a crea o secţie anti-corupţie la Parchetul General s-a terminat prost, pentru că procurorii nu au avut controlul pe cazuri, iar cînd PDSR a revenit la putere l-a numit pe Joiţa procuror general. Acesta i-a trimis pe toţi cei adunaţi la secţia specială înapoi de pe unde veniseră şi aşa s-a terminat totul. DNA este mult mai mult decît o sumă de procurori specializaţi – are propriul aparat tehnic, propriii experţi şi propriii poliţişti în subordine. Nu depinde de nici o altă instituţie, poate fi ajutată de alte instituţii – cum este SRI, care îi furnizează informaţii de unde pot pleca anumite cazuri (celebrul caz Voicu a plecat de la o sesiz