Pentru a înăbuşi vigilenţa FMI, imaginaţia celor care dirijează destinele companiilor statului n-a avut limite. Nici eficienţă sau profit.
Dacă 2012 n-ar fi fost un an electoral, ne-am fi întrebat, cu îngrijorare, ce ne aşteaptă în anul viitor. Care sunt perspectivele, cum ne va afecta criza datoriilor europene, cum rezistăm şi, mai ales, cu ce preţ. Cu alte cuvinte, ne-ar fi îngrijorat soarta leului. Pe bună dreptate, deoarece aproape că nu e familie în România să nu aibă de plătit o rată la bancă, pentru un împrumut luat în vremuri mai bune. Suntem în an electoral însă şi habar n-avem ce ne aşteaptă în 2013.
Numai că împrumuturile astea au depăşit economiile românilor şi diferenţa a venit din conturile altor cetăţeni europeni. Stăm deci, de la începutul crizei, la mâna unui acord semnat la Viena în 2009 şi reconfirmat ulterior, datorită căruia băncile străine nu-şi retrag la scadenţă banii plasaţi în România. Ultimul raport al agenţiei de evaluare financiară Moody’s avertizează că expunerea băncilor străine faţă de România este enormă, în raport cu activele ţării. „La finalul lui 2011, suma totală a obligaţiilor de plată ale României către bănci internaţionale era echivalentă cu 1.561% din activele deţinute de România în bănci internaţionale, ceea ce reprezintă cel mai înalt nivel din tot universul statelor observate de Moody’s.“ Echilibrul aici depinde de înţelegerea băncilor străine de a nu-şi repatria banii imediat, acord care a fost smuls cu ajutorul Fondului Monetar Internaţional şi cu sprijinul logicii economice.
Tot o privire prin bănci ne arată că lucrurile s-au deteriorat în privinţa capacităţii românilor de a returna creditele. Rata creditelor neperformante urcase la 16,8% în iunie şi continua devalorizare a leului a intensificat presiunea asupra îndatoraţilor în valută.
Când guvernatorul Mugur I
