Treptat, jocul politic autohton şi-a adjudecat pe deplin Casa Regală, deşi ideea cu monarhia care stă deasupra tuturor partidelor politice încă mai însemna ceva pentru un anume segment din societate.
Copleşit la aniversarea celor 91 de ani cu onoruri, titluri Honoris Causa, concerte de gală, decoraţii şi chiar cu un bust pe care a fost invitat să-l dezvelească el însuşi, în de acum numita Piaţetă a Regelui, Mihai I de România este obligat să înţeleagă că, la capătul acestor serbări, monarhia constituţională, ca formă de guvernământ, nu mai are nicio şansă în ţara din care a fost alungat de către comunişti, în 1947. Cu cât fastul ceremoniilor de ziua Regelui este mai mare, cu atât mai pecetluită este soarta Casei Regale, ca element strict controlat, de decor „istoric“ şi, de ce nu, după nevoi, ca agent electoral.
Altfel stăteau lucrurile la începutul anilor ‘90, când, în stradă peste un milion de oameni tălăzuia aclamându-l pe Rege şi scandând „monarhia salvează România“. Era vremea în care Ion Iliescu, abia urcat în scaunul lui Ceauşescu, tremura de teama pierderii puterii, iar chestiunea monarhică l-a isterizat ani în şir. Soluţia a fost găsită însă de abilul Adrian Năstase, dar abia la începutul anilor 2000: nu era nevoie de TAB-uri care să-l fugărească pe Rege, nici de interdicţii brutale de intrare în ţară ori de propaganda antimonarhică comunistoidă; retrocedarea câtorva importante bunuri ale suveranului şi o strânsă colaborare cu proaspătul ginere al acestuia, un actor, devenit peste noapte principe, aveau să domesticească o relaţie încordată, văzută rău şi de cancelariile occidentale în graţiile cărora Năstase îşi dorea să fie. Biletul de intrare în noua şi confortabila/avantajoasa situaţie pentru ambele părţi a fost plătit de însuşi Regele Mihai, când, în 2003, la gala revistei VIP, i-a înmânat lui Ad
