Nu am văzut vreun politician postdecembrist care să fi ieşit curat din serviciul politicii. Şi asta pentru că doamna politică ascunde nenumărate ispite, greu de ocolit.

Înţelepţii politici de odinioară spuneau că există o permanenta nevoie ca oamenii de stat să ţină mai mult la patrie decât la sufletul lor. Intrăm, iată, în dedesupturile conştiinţei şi moralităţii omului politic şi de stat, adică la ceea ce se cheamă sacrificiu de sine.

Mi-am pus, adeseori, întrebarea dacă aşa-numita politică românească nu este tocmai lipsită de acel realism sănătos, care judecă acţiunile politice nu după efectele imediate, ci după imboldurile frenetice care stârnesc marile adevăruri în adâncurile vieţii.

Puterea morală este atât de necesară pentru apărarea interesului naţional. Adică acea putere de primă mâna, cu care nu te poţi juca după cum te taie capul, fără a pune în primejdie însăşi osatura statului. O conştiinţa ajunsă la culmea ridicolului pe un anumit tărâm, îşi va pierde rostul şi pe celelalte tărâmuri. Ori, vitrina prezentă cu politicieni este plină de ridicol precum căruţa cu paiaţe din faţa Teatrului Naţional.

Există, bine înfipt, în mintea românului crezul judecăţii de apoi, în care zace adâncul înţeles, că la urma urmei, se vor deconta toate faptele din viaţă săvârşite în contrazicere cu legea morală, fiind vorba nu de accelea de la suprafaţa vieţii, ci acelea din adâncimile realităţilor ei, acolo unde nu mai are trecere nicio izbândă şi unde se recunoaşte de către Creator numai faptele care izvorăsc din puterile fascinante ale unui suflet îngrijit.

Acea politică de stat, care va asculta de legea morală, va fi onorată de tribunalul naţiei şi nu izbânzile asociate cinismului. Nu-i de loc simplu să combaţi asemenea concepţie. Ea se poate bizui pe izbânzi fugare şi din aceste impresii superficiale să-şi tragă seva noilor puteri. Întreaga f