Există, îşi duc primele zile ale vieţii într-o lume rece. Lumină rece, aşternuturi reci, mâini reci, zâmbete fade. Toate-s reci. În loc de afecţiunea de care ar avea nevoie orice copil primesc nepăsare.

Ca o palmă invizibilă, care în loc să-i tragă înspre căldură îi îndepărtează şi mai mult, aruncându-i cu răceală. Sunt ei, copiii nimănui. Abandonaţi de părinţi în spital, unii chiar şi la câteva ore după ce au văzut lumina zilei, sunt consideraţi poverile unei societăţi care urlă din rărunchi că îmbătrâneşte, dar nu-şi îngrijeşte copiii. Nu contează de ce sunt abandonaţi. Ştim cu toţii prea bine păcatele României, ale lumii în care trăim, ale oraşului nostru. Preferăm să închidem ochii. Nu ne interesează că draga noastră Constanţă se află pe primele locuri în nefericitul top al abandonului de copii nou-născuţi. Nu ne pasă... Iar ei îşi duc viaţa la limita. La limita supravieţuirii, la limita răbdării. Dar ei rabdă aşa cum un adult nu ar putea şi primesc cu un zâmbet forţat, neexersat, orice mângâiere din partea unui străin. Simt, după atâta timp, căldura. Văzând cazuri din alte părţi ale ţării, un grup de mămici constănţene au decis să se îngrijească, pe cât posibil, de aceşti copii ai nimănui, „locatari" fără voie ai unui salon al Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Constanţa. La etajul 8, într-un loc care aduce nefericire. Stau acolo de când se ştiu, însă acum cineva se interesează de ei. Firesc, tarele sistemului sanitar românesc lovesc din nou. Grupul de mămici s-a întâlnit cu conducerea unităţii sanitare, a discutat cu medicii, cu asistentele, a strâns scutece, alifii şi toate cele necesare unor copilaşi abia veniţi pe lume. Numai că, aşa cum se întâmplă de obicei, s-au pus şi piedici. Cu ajutorul unei reţele de socializare, femeile, sfâşiate de durere, povestesc experienţele lor în „spitalul groazei". Casa copiilor nimănui. Nu trebuie decât să cit