Am fost mereu o furtună. Agitată. Incoerentă. Inconsecventă. Labilă. Nu m-a caracterizat niciodată nimic din ce are legătură cu înfrânarea, deşi aş fi vrut să mă mai adun uneori, să oblojesc, să întremez. Să-mi pun piedică şi să judec. N-am ştiut cum. Dar mi le-am iertat pe toate, că nu poate s-o facă nimeni în locul meu. Toate, mai puţin nebunia. Pe aceea nu.
De ce? Pentru exces. Pentru că dezbină, împarte şi pustieşte. Am lăsat-o să-mi răscolească dedesubturile fără s-o întreb de preţ. Cu ce m-am ales? Cu un foc care-mi arde mocnit în privire, singurul de altfel care mai arată că sunt în viaţă. Apoi am început să mă prăbuşesc încet, nu înainte să lâncezesc, până am murit şi am rămas doar o formă. Nici urme superficiale de trăire nu am mai găsit, deşi le-am căutat scrutător. Mi s-au golit venele de sânge, ochii şi-au pierdut culoarea, sau poate lucrurile, nu ştiu, gura a uitat să râdă, mi s-a asprit pielea, mi s-a întărit carnea. Nici muzica nu mă mai bucură. Mi-e şi lehamite să-mi descriu starea, aşa cum mi-e lehamite să fac orice, cum ar fi să scriu un text decent. Dar am învăţat din asta cât de scump se plăteşte nepotrivirea. Nu mă explic. Eu sunt vinovată pentru că trebuia să ştiu şi să înţeleg de atunci.
Totuşi este bine să trăieşti şi aşa. Aproape îmi place istovirea asta. Mă odihneşte. Urmăreşte-ne pe Facebook şi pe Twitter
Am fost mereu o furtună. Agitată. Incoerentă. Inconsecventă. Labilă. Nu m-a caracterizat niciodată nimic din ce are legătură cu înfrânarea, deşi aş fi vrut să mă mai adun uneori, să oblojesc, să întremez. Să-mi pun piedică şi să judec. N-am ştiut cum. Dar mi le-am iertat pe toate, că nu poate s-o facă nimeni în locul meu. Toate, mai puţin nebunia. Pe aceea nu.
De ce? Pentru exces. Pentru că dezbină, împarte şi pustieşte. Am lăsat-o să-mi răscolească dedesubturile fără s-o întreb de preţ. Cu ce m-am ales? Cu un