Contribuţia celor care au cunoscut fenomenul totalitar comunist din interior a fost esenţială pentru învingerea chitului, căci aceştia au cunoscut aceeaşi situaţie cu cea a lui Iona, cel înghiţit de chit. Ieşind din burta lui, au propovăduit libertatea, fiind bine lecuiţi de sclavie.
Zeul care a dat greş este o carte grea. Apărută pentru prima oară la începutul Războiului Rece, în 1949, reeditată în mai multe rânduri, reuneşte şase mărturii importante, structurate în două categorii (iniţiaţii şi simpatizanţii), scrise de personalităţi mai mult sau mai puţin cunoscute în spaţiul cultural românesc care au un singur punct în comun: au fost atrase de regimul şi doctrina comuniste, dar
s-au deşteptat. Ba mai mult de atât, chiar au acceptat să-şi descrie eşecul personal, căci, în secolul trecut, spre deosebire de acum, ataşamentul doctrinar era unul de-a dreptul esenţial pentru foarte mulţi intelectuali şi nu numai. Cu astfel de lucruri nu te jucai! De altfel, oare nu acest fanatism ideologic a dus şi la cel de-al doilea război mondial? Toţi cei şase scriitori aparţin spaţiului occidental (din Marea Britanie: Arthur Koestler şi Stephen Spender; din Statele Unite: Richard Wright şi Louis Fischer; din Franţa, André Gide; din Italia: Ignazio Silone). Suntem siguri că Panait Istrati ar fi avut şi el multe de spus în această privinţă, dacă ar fi apucat anul 1949 şi, esenţial, dacă nu l-ar fi apucat în România.
Spre sfârşitul verii anului 1932, Arthur Koestler, despre a cărui experienţă comunistă am mai scris1, a reuşit, în sfârşit, să-şi vadă visul cu ochii, obţinând viza pentru raiul sovietic. Chiar dacă iniţial el ar fi dorit să ajute la construirea socialismului din postura de simplu tractorist, sistemul sovietic i-a rezervat o soartă mult mai comodă. Spre deosebire de alţii, Koestler a fost onest, descriind condiţiile confortabi