Cuvântul "caracter" are sensuri foarte diferite. Îl găsim ca sinonim al personalităţii, ca semn distinctiv care dă fiecărei persoane un stil propriu, ca manifestare prin actele de comportare.

Auzim adesea în jurul nostru: "Are un caracter frumos/urât", "Ce fel de caracter are?". În astfel de discuţii oamenii nu se referă la sensul psihologic al cuvântului. Caracterul apare ca un ansamblu al modurilor de a simţi şi de a acţiona care se manifestă prin conduită, atitudine şi comportament. El reprezintă un mod sintetic de a exprima trăsăturile pozitive sau negative de caracter dominante, capacitatea de interrelaţionare şi calităţile morale ale persoanei.

Oamenii aplică "eticheta" de caracter bun sau caracter rău cu destulă uşurinţă, uneori după prima vedere şi de cele mai multe ori situaţional, în funcţie de anumite reacţii ale persoanei.

Caracterul este o carte de vizită nescrisă, o amprentă în adâncul fiinţei, care arată cine eşti. Este o prezentare fără cuvinte care se exprimă prin felul cum reacţionezi, cum vorbeşti, cum te îmbraci, cum te comporţi în diferite locuri şi situaţii, cum îţi alegi prietenii. Dacă eşti o persoană de încredere sau nu, dacă eşti punctual sau întârzii mereu, dacă eşti certăreţ sau paşnic, dacă priveşti lucrurile la suprafaţa sau în adâncul lor, totul, absolut totul arată caracterul pe care îl ai.

Caracterul nu se naşte odată cu persoană. El se formează prin dragostea şi grija părinţilor. Comenius spunea: "Omul trebuie format ca să devină om."

Caracterul copilului se organizează treptat, fiind influenţat de temperamentul înnăscut, de mediul în care trăieşte şi de educaţia primită în familie şi în afara ei. El nu este prezent la naştere, nu se creează, se formează.

Unii copii trebuie tot timpul stimulaţi, alţii trebuie susţinuţi şi ajutaţi sau disciplinaţi, dar sunt şi copii care au nativ iniţiativă şi dete