Fabrica de ţigarete de la Sfântu Gheorghe, una dintre cele şase pe care le-a avut România, s-a închis în 2011 la capătul unei privatizări orchestrate de fostul ofiţer de Securitate Ioan Niculae, cel mai bogat român

Suntem într-un bar modern din centrul oraşului Sfântu Gheorghe, Covasna, ne aflăm în interes de serviciu. Pe la mese, fete frumoase şi un grup de bărbaţi în vârstă, răscolind amintiri. Unul dintre ei fumează ţigară electronică, în timp ce noi discutăm cu fostul director Eugen Lazăr despre falimentul fabricii de ţigarete adevărate, cândva o mândrie a oraşului. Bărbatul de la masa alăturată continuă să tragă din ţigara lui electronică. Oamenii se chinuiesc să renunţe la fumat pentru că ţigările sunt tot mai scumpe. Asta şi pentru că industria românească de profil a dispărut în totalitate.

În trecut, România avea şase fabrici de ţigări, însă cu toate au dispărut în nisipurile mişcătoare ale tranziţiei. După Iaşi, Târgu-Jiu, Timişoara, Râmnicu-Sărat şi Bucureşti, în martie 2011 s-a închis şi ultima supravieţuitoare, fabrica de ţigarete de la Sfântu Gheorghe. Era cea mai cunoscută pentru că i se dusese vestea printre fumători, generaţii şi generaţii pentru care viciul a însemnat „Carpaţiul de Sfântu". Dar nu a fost doar atât. Fabrica de la Sfântu Gheorghe însemna o tradiţie şi, mai mult decât orice, un loc de muncă pentru mai bine de 600 de oameni.

Înfiinţată în 1897 de austro-ungari, fabrica de la Sfântu Gheorghe a produs, la început, numai ţigări de foi. În 1931 s-a trecut la ţigările normale, primele mărci fiind „Carpaţi", „Mărăşeşti" şi „Naţionale", care au rezistat pe piaţă până la închiderea fabricii, adică peste 70 de ani. După naţionalizare, comuniştii au retehnologizat fabrica cu utilaje Skoda aduse din Cehoslovacia, iar din 1972 a început fabricarea primelor ţigări româneşti cu filtru.

Industria româneasc