● Dead Can Dance, Anastasis, Play It Again Sam, 2012.
The Serpent’s Egg a fost una dintre primele casete pe care mi le-am cumpărat, la recomandarea rubricii muzicale din multidisciplinarul ziar Jurnalul SF, de la începutul anilor ’90. Nu mai ţin minte cine ţinea rubrica, fusese introdusă cu menirea de a prezenta teme SF promovate prin muzică (gen Ziggy Stardust ori 2112), însă deviase destul de repede în a reflecta preferinţele personale ale rubricandului. Am trăit însă mereu frustrarea de a nu fi crescut odată cu Dead Can Dance. Am cumpărat majoritatea albumelor lor retroactiv, cînd trupa era deja un nume, mi-a fost recomandată mai mult decît am apucat să o recomand eu, n-am simţit bucuria de a o descoperi cînd nimeni nu auzise de ea şi de a o da mai departe. Dacă nu pun la socoteală concertul Toward the Within, interesul meu pentru trupă a fost contemporan doar cu albumul Spiritchaser, şi de acela am aflat fără să vreau, pe cînd eram convins că trupa nu mai exista. De fapt, chiar nu mai exista la momentul respectiv – Brendan Perry îşi începuse cariera solo, iar Lisa Gerrard începuse seria de coloane sonore (cu finalista la Oscar Gladiator, în colaborare cu Hans Zimmer).
DE ACELASI AUTOR Catehism post-rock Workshop muzical Ştiinţă vs. industrie Solo În Anul Domnului 2012 avem, aşadar, un eveniment Dead Can Dance: Anastasis vine la 16 ani de la precedentul album şi se preconizează un mult aşteptat turneu mondial. Din păcate, ca şi în cazul „reformării“ Swans de acum doi ani, sună mai mult ca un proiect solo Brendan Perry, cu Lisa Gerrard invitată pe cîteva piese. Ceea ce nu e neapărat un lucru rău, albumele lui Perry au fost surprize deosebit de plăcute la vremea lor, însă jenează o anumită subţirime instrumentală a materialului, comparativ cu vremurile în care Dead Can Dance era o trupă în toată puterea cuvîntului, cu o impresionantă secţiune de per
