Pe nesimţite, în ultimii ani peisajul social românesc s-a îmbogăţit cu un nou personaj public, preluat sub formă de clişeu din engleză: haterul, cel-care-urăşte. Specie nu foarte răspîndită, el a ajuns totuşi la proeminenţă prin obiectele urei lui, de regulă personaje mai cunoscute decît el şi care dispun de canale de comunicare publică, pe care eventual s-au referit la el.

DE ACELASI AUTOR Ministrele şi pompa Brandul Moş Crăciun Probleme de imagine - Antonescu, Băsescu, Diaconescu, Ponta Patria ca baby sitter, de 1 Decembrie Trebuie să încep prin a spune că subiectul a fost discutat de Liviu Mihaiu la Radio Guerrilla acum vreo săptămînă, la scurt timp după ce dădusem peste cuvînt cînd editasem un text al lui Ştefan Mako din The Industry. Liviu m-a luat ca din oală cu un telefon, exact pe tema asta, a haterilor, în emisiunea lui. O să citez neelegant din mine însumi, spunînd în primul rînd că haterii au destul de mult timp, deci nu fac mare lucru în viaţă, fiindcă altfel n-ar avea atenţia şi disponibilitatea necesare pentru a se preocupa de alţii. În al doilea rînd, haterii prin vocaţie nu sînt o specie chiar atît de pernicioasă, deşi probabil că i-ar dori pe toţi cei din jur arşice. A urî pe toată lumea – şi a o arăta public – scade bineînţeles greutatea a ceea ce spui despre fiecare. Dar, în plus, oamenii politici ştiu foarte bine – iar Traian Băsescu a aplicat multă vreme cu succes – faptul că duşmanii te poziţionează. Atunci cînd eşti în colimatorul a două-trei varietăţi de astfel de plevuşcă, te poţi alege, curios, cu o reputaţie bună. Există, desigur, consumatori de gunoi verbal care s-ar putea să fie interesaţi de toate prostiile cîte se spun despre tine, dar în principiu nu aceştia contează; dimpotrivă, acest gen de balamuc îi catalizează în jurul tău pe cei decenţi, chiar dacă tăcuţi.

Dar, în fine, cînd s-au născut ei, haterii, şi cum s-au r