Dincolo de discuţia despre utilitatea sau moralitatea predării religiei în şcolile publice, dincolo de nuanţele conflictului religie-ştiinţă pe tema apariţiei universului, dincolo de realitatea discriminării religioase inerente înscrierii automate la orele de religie, avem în primul rînd un cadru legislativ abuziv şi neclar. Şi de aici pornesc toate problemele.

Disciplina şcolară religie a apărut în 1995, în prima Lege a Învăţămîntului de după Revoluţie, după nenumărate lupte politice care au culminat cu o reclamaţie de neconstituţionalitate semnată de un grup de parlamentari de stînga. Religia în confesiune proprie era obligatorie la ciclul primar, opţională la cel gimnazial şi facultativă la liceu (liceul organiza cursul dacă existau cereri).

În 2001, însă, printr-un ordin al ministrului Educaţiei de atunci (şi de acum), Ecaterina Andronescu, ora de religie a devenit „opţional obligatoriu“ la toate nivelurile, ceea ce însemna că materia trebuia aleasă dintr-un grup de opţionale, nespecificate. În teorie, ca să nu facă religie, elevii trebuiau să o înlocuiască cu alt opţional. În practică, puţine şcoli îşi permiteau să creeze şi să ofere alte opţionale, aşa că elevii trebuia să urmeze cursul de religie confesională.

Ordinul ministrului a restrîns ilegal un drept din Legea Învăţămîntului, care spunea că religia e facultativă, şi a încălcat decizia Curţii Constituţionale din 1995 care spunea: „Religia nu trebuie înţeleasă ca disciplină obligatorie, obligativitatea constînd numai în introducerea acestei discipline în planurile de învăţămînt“. Situaţia a fost perpetuată şi de următorii miniştri şi poziţia educaţiei religioase s-a consolidat: au apărut mai multe şcoli de specialitate, manuale alternative, profesori de religie pregătiţi anume.

Azi, profesorii de religie reprezintă peste 4% din corpul didactic din învăţămîntul preuniversitar. Mulţi