Despre aniversarea lui Maradona şi noi, cei care am învăţat să-l iubim pe Youtube şi din amintirile altora

Noi, care l-am prins pe Maradona jucînd abia la World Cup ‘94, sîntem în situaţia unor arheologi blestemaţi. Cei care au nevoie de nopţi îndîrjite şi înţelepciune ca să scoată din bolovanul diform amfora de aur, cea care exista dinaintea glodului, cea care l-a făcut pe bolovan să existe, în toată hidoşenia lui.

Noi am rămas cu urletul bestialic din faţa camerei video după golul fără miză, de 3-0, împotriva Greciei. Cel pe care “Dumnezeul argentinian” de care doar auziserăm îl elibera efedrinat şi parcă fără noimă. Cum să urli la 3-0 cu Grecia, în grupe? Dar oare ce ştiam noi atunci?

Numai că tot noi avem şansa cu două tăişuri a lumii de azi, în care ne-am încăpăţînat să ne naştem: sîntem veri primari cu youtube, fraţi de sînge cu internetul şi dvd-urile, nepoţi de spiţa a treia cu casetele video. Şi unii îl iubim pe Maradona. Inexplicabil? Imposibil? Păi, nu sînt aşa toate iubirile, de cînd lumea?

Noi, aceştia, ne-am îndrăgostit de Maradona din amintirile taţilor şi bunicilor, la fel cum copiii navigatorilor cred uneori că au văzut Africa după atîtea poveşti cu debarcări la Tunis. Am înghiţit mitul pe nemestecate, apoi l-am desluşit în măruntaiele lui cu gheare atît de concrete. Cum să iubeşti un drogat, un risipitor, un nevrednic?

Şi l-am iubit mai departe, ca pe soţii, la aniversări şi rememberuri. Cu un suflu pervers, pornit din adevărul că nu bărbaţii politicoşi şi cu unghiile tăiate cuceresc femeile-furtună, ci regii de mahala cu vorbele şi talentul netransmisibil în buzunar. Cum ar veni, niciodată Pele, instituţia, sincronizarea, efigia. Şi totdeauna Maradona.

N-am fost pe stadioane cu Diego, nu l-am văzut nici alb-negru în plină glorie, ne-am cununat pe internet cu legenda şi ne-am căsătorit pe ascuns cu omul acesta ni