Este, cred, prima dată când sunt de acord cu o apreciere a lui Costi Rogozanu, care spune aici: “Aceeaşi castă îşi vede apoi liniştită şi de invective la adresa poporului leneş şi a statului care taxează prea mult. Da, taxează mult, mai ales munca…” Este printre puţinele puncte de congruenţă a liberalismului meu cu socialismul promovat de Rogozanu.
În cazul României, pentru fiecare leu acordat sub formă de salariu, alţi 80 de bani se duc în largul buzunar al “contribuţiilor sociale” şi al impozitelor directe. În cazul companiilor, nivelul taxării este sensibil mai mic, deşi deloc de neglijat şi acesta (TVA poate fi exclusă, întrucât, la capătul “lanţului trofic” este plătită de consumatori, în imensa majoritate salariaţi, deci este, de fapt, o taxare suplimentară a muncii). Cheia succesului este, cred eu şi crede şi Costi Rogozanu, în reducerea poverii fiscale aplicate muncii. 30 de bani în plus la salarii înseamnă peste 16 % mai mult pentru consum, cu efect direct asupra creşterii economice. În paranteză fie spus, cred că exista o alternativă raţională la reducerea cu un sfert a salariilor, anunţată acum doi ani de preşedintele Traian Băsescu şi pusă în aplicare de guvernul Emil Boc. Mă gândesc la reducerea investiţiilor publice pe timp de criză. Dacă îmi indicaţi o investiţie publică făcută judicios, la preţurile pieţei, sunt gata să-i ridic osanale funcţionarului/demnitarului care a promovat aşa ceva!
Unde se desparte liberalismul meu de socialismul lui Costi? În opţiunea mea, liberală, de a tranforma actualul sac fără fund, numit Casa de Pensii, în fonduri private de investiţii şi în privatizarea integrală a sistemului de sănătate, cu tot cu sistemul de asigurări. Rolul statului este de a supraveghea ca actorii privaţi să joace cinstit, respectând legea, nu să jupoaie munca. Liberalismul clasic, de unde s-a inspirat copios şi Marx, priveşte munca
