Pentru modul în care a votat plenul în cazul Mircea Diaconu, sfidând o hotărâre definitivă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Senatul ar merita dizolvat, iar numele fiecăruia dintre cei 32 de senatori care s-au opus aplicării unei hotărâri judecătoreşti şi a celor 10 care, cu un "curaj" nebun, s-au abţinut în această chestiune ar trebui scris cu majuscule pe crucea strâmbă a statului de drept.

În treacăt fie spus, încăpăţânarea Senatului în a păstra un loc călduţ unui repetent la capitolul integritate precum Mircea Diaconu poate părea o continuare firească a seriei de abuzuri prin care parlamentarii români îşi asigură un loc privilegiat în societatea românească - protejându-şi corupţii şi incompatibilii, întreţinând raporturi medievale cu celelalte puteri în stat, în fine, umilindu-şi cetăţenii cu zâmbetul specific tâlharului insensibil la victima trântită-n şanţ, dar peste măsură de satisfăcut la vederea lăţişorului smuls de la gâtul ghinionistului.

Şi totuşi, dacă semnificaţia votului de marţi se înscrie, de fapt, într-o dinamică puţin mai nuanţată decât pare la prima vedere şi decât cea cu care ne obişnuiserăm până acum, dată fiind tradiţia de peste două decenii a Parlamentului, de a sfida electoratul, legile şi, grosso modo, bunul simţ?

Pentru că două lucruri sar realmente în ochi şi cască întrebări.

Primul: scurtarea cu o lună a mandatului lui Mircea Diaconu nu ar fi periclitat în nici un fel păstrarea de către USL a majorităţii parlamentare şi să nu mai punem la socoteală faptul că, din 31 octombrie până în 19 noiembrie, senatorii vor sta în teritoriu, cu alte cuvinte, şi-au luat o vacanţă mascată pentru campania electorală.

În plus, ieşirea lui Diaconu din Senat în urma unui vot clar al acestei Camere ar fi constituit pentru parlamentari o bună ocazie de a-şi mai drege imaginea extrem de proastă pe care o au în ochii opiniei