Ca orice făptură, dăm cu pieptul de realitate prin receptorii celulari. Iar uneori îmi pare că fiecare tip de receptor își are epoca sa. Că pe măsură ce trece anul, organele ne sînt solicitate pe rînd. Aromele care ne interoghează nările în zilele de primăvară; apăsarea caldă pe piele a aerului de vară; bogăția cumpătată a culorilor toamnei sau liniștea densă a frigului de iarnă. Imi pare că sîntem asediați cu blîndețe, doar un simț pe anotimp: primăvara mirosul, vara: pipăitul, toamna: văzul si iarna: auzul.

Iar acum sîntem în plină ispită cromatică. Deși nu peste tot toamna este la fel! Pentru cei care dau ochi pentru prima dată cu o toamnă nord-americană, premiul este culoarea roșie: peste 70% dintre copacii din Noua Anglie o folosesc. O culoare care se adaugă neastepat celor pe care le știm; o culoare cu o istorie biologică și geologică.

In Europa, puținele frunze roșii sînt înecate în galbenul si portocaliul suratelor – mai puțin de 30 de specii aleg roșul, în timp pe celălalt mal al Atlanticului avem peste 90 de specii. Diferența poate fi explicată dacă ne gîndim la repetatele glaciațiuni din emisfera nordică a ultimelor 35 de milioane de ani și la coregrafia pe care au impus-o plantelor. In America, munții sînt aliniați pe direcția nord-sud, așa încît permit migrația treptată a plantelor spre zone mai călduroase în perioadele de frig, și revenirea spre pol, atunci cînd temperatura o permite. Din contră, în Europa, Alpii si Carpații au o direcție est-vest si împiedică refugiul plantelor spre sud, atunci cînd ghețurile încep să coboare.

Dar clima nu este singurul dusman al plantelor. Cu adevărat redutabile sînt insectele. Iar împotriva lor, plantele au o singură șansă: chimia extremă. Soluția la care recurg este exagerarea: roșul frunzelor avertizează amatorii că proprietarul este în posesia unui complex, complet si puternic arsenal chimic. A