Întîmplarea a făcut să asist cu cîţiva ani în urmă la o oră de religie, la una din primele clase de liceu, a IX-a sau a X-a. A început cu „Tatăl nostru“. În picioare, elevii şi profesorul recitau rugăciunea, pe fundalul comenzilor, al loviturilor de minge şi al veseliei din curtea interioară, unde se desfăşura ora de educaţie fizică. La „Dă-ne nouă, astăzi, pîinea noastră cea de toate zilele“, cred, uşa s-a deschis cu zgomot şi au intrat cîţiva întîrziaţi, cu braţele încărcate de Coca-Cola şi de chips-uri, cu feţe vag vinovate, umflate de rîsul înăbuşit cu greutate. S-au îndreptat în grabă spre băncile lor, condimentînd muzica monotonă a rugăciunii cu aceea dizarmonică a ambalajelor lucioase, a lichidului agitat din cutii, a paşilor repezi sau a unui scaun manevrat mai brutal decît era cazul.

Privită cu îngăduinţă creştină, întîmplarea ar putea să ne amuze. Grădina Domnului e mare şi-n ea încap şi stridenţele benigne, dacă nu se clinteşte nimic din credinţa şi din nădejdea noastră. Dar ce faci cînd ajungi la diferenţa fundamentală de atitudine şi de discurs? Într-o şcoală laică, elevul află, de la diverse discipline de studiu, că s-ar putea ca Dumnezeu să existe sau să nu existe, că pentru alţii poartă alt nume decît pentru noi, că unii vorbesc despre un construct cultural, dar pînă la urmă, oricum o fi, este vorba de o experienţă majoră, a fiecăruia dintre noi şi merită toată atenţia. Învaţă mai ales că are datoria şi libertatea să gîndească pe cont propriu şi să aleagă singur. Discursul laic, se ştie, este prin excelenţă interogativ; lucrează insistent cu ipoteze, cu argumente, cu dovezi cît de cît palpabile şi cu exerciţii la trapezul fără plasă de siguranţă al logicii. Am dobîndit fără să-mi dau seama, de-a lungul anilor, un fel de tic. Cînd un elev afirmă că nu ştiu ce imagine literară are cutare semnificaţie, îi spun că este preferabilă structura dubi