Am 18 ani. Am auzit poveşti despre vremurile în care religia era interzisă în şcoli. Mi-au spus ai mei că ei L-au cunoscut pe Dumnezeu din rugăciunile bătrînilor, din icoanele pe care ei le ştergeau de praf în fiecare zi şi în faţa cărora îngenuncheau. Ei, bătrînii, nu credeau în altcineva, nu ştiau nimic despre doctrine sau ideologii, nu le era frică să-L iubească pe Dumnezeu. Făcuseră asta o viaţă întreagă. Eu nu ştiu cînd L-am cunoscut pe Dumnezeu. Ore de religie am avut de cînd am deschis Abecedarul. Acolo, la catedră, a fost mereu cineva care a vorbit frumos despre El. Din păcate însă, doar atît. În clasele primare, ne aminteam de Dumnezeu prin rugăciunile pe care le învăţam pe de rost. Le recitam ca pe „Somnoroase păsărele“, repede, uitînd să respirăm, pentru că eram mici, emoţionaţi şi fricoşi. Ne închinam la sfîrşit pentru că aşa trebuia. Şi ne aşezam în bancă, răsuflînd uşuraţi că scăpasem de o aşa corvoadă.

Şcoala generală a venit cu multă teorie, cu pagini multe, dictate, învăţate pe de rost. „Sfînta Treime“, „valorile creştinului“, „Cele 7 Taine“ au rămas probabil titluri uitate în caiete de clasa a VI-a. Atunci contau însă pentru noi. Aşa ne scoteam nota. Ironia e că, azi, profesorii se chinuie să ne înveţe cum se-nvaţă. În schimb, noi am învăţat de mici să fim papagali. Chiar şi la religie...

Pe la 13 ani, ţin minte că voiam să-L caut pe Dumnezeu în biserică. Şi am început să merg din ce în ce mai des. Şi mă rugam, probabil să-mi cumpere ai mei ceva. Sau să mă placă băiatul pe care-l plăceam. Mă rugam, crezînd că Dumnezeu e numai ochi şi urechi, că îşi notează toate dorinţele mele stupide. La şcoală mi se spusese că, dacă sînt ascultătoare, Dumnezeu mă ajută. Aşteptam ajutorul, în naivitatea mea...

Învăţasem la religie şi despre post. Că e datoria oricărui creştin adevărat. Ne întrebau profesorii dacă ţineam post, de Paşti, de Crăciu