Alături de regizorul italian Matteo Garrone, regizorul şi actorul Elia Suleiman – descris adesea de presă ca un Buster Keaton palestinian sau ca un Jacques Tati din Nazaret – a fost, anul acesta, invitat de onoare al Festivalului „Les Films de Cannes à Bucarest“. Plecat de tînăr din Israel, trăit mulţi ani la New York şi apoi la Paris, Suleiman s-a întors (nu de tot) în Nazaretul natal cu o viziune cinematografică extrem de cultivată – una care, după spusele lui, nu le-ar datora prea multe nici lui Keaton, nici lui Tati, ci mai degrabă unor scriitori şi gînditori ca John Berger, Edward Said şi Primo Levi. Slapstick-ul constituie, totuşi, principala formă în care îşi articulează atît identitatea de exilat (disociat de lumea la care, pe de altă parte, se tot întoarce), cît şi emoţiile sau ideile cu privire la sau inseparabile de condiţia de cetăţean palestinian al Israelului. E vorba despre genul de slapstick elevat în care acţiunea filmată este, uneori, mai puţin importantă (pentru obţinerea efectului comic) decît felul în care e pusă în cadru (în cazul de faţă, adesea fix şi adesea perfect perpendicular); de-aici comparaţiile cu Tati.

DE ACELASI AUTOR Pitici monumentali Moştenirea lui ’68 Teatrul existenţial Griffith a murit de mult, dar trăiască Griffith! Comparaţiile cu Buster Keaton se datorează fizionomiei şi ţinutei personajului jucat de Suleiman (şi identificat pe genericele de final ale filmelor cu iniţialele „E. S.“): mut şi impasibil, acesta dă un chip omenesc viziunii regizorale – e un outsider „de-al casei“, un „absent prezent“ (cum sună şi subtitlul celui mai recent lungmetraj al lui Suleiman – The Time that Remains, din 2009), capabil să vadă suprarealismul în ceea ce pentru localnici a devenit banalitate cotidiană. Pe scena marelui teatru al absurdului care este Israelul (lui Suleiman), E. S. evoluează ca un observator neimplicat, dar observa