Daca nu protestez, nu apartin sistemului si, pe firul inevitabil al logicii contextuale, daca nu marai, practic, nu exist. As evita plonjonul in fineturi ontologice, insa nu-mi pot reprima o remarca benigna: la romanul postmodernitatii, maraiala incepe sa functioneze ca una dintre principalele ratiuni ale fiintarii. Nemultumirea si intreaga simptomatologie aferenta ei a devenit, in ultimele decenii (poate a fost dintotdeauna, mi-e greu sa precizez), o chestiune de stilistica a comunitatii noastre. Toata lumea e nemultumita de toata lumea aici, totul ni se pare noua, romanilor, viciat si corupt. Nimic nu scapa, in spatiul carpato-danubian, defectului, imperfectiunii, incongruentei fatale. Sunt, marturisesc, din ce in ce mai nelinistit in preajma nemultumitilor autohtoni. Nu reusesti sa ai un dialog rational cu indivizii din aceasta categorie, intrucat deturneaza comunicarea, intrand intr-un monolog negativist, fie plangacios - autocompatimitor -, fie revoltat - de repudiere a alteritatii. Admit, pe de alta parte, fara rezerve, ca Romania ofera (multiple) motive (legitime) de dezamagire. Daca ti-ai pune mintea, ai gasi aici, cu siguranta, situatii corijabile la tot pasul. Totusi, in nemultumirea bastinasa, intervine, repet, si o componenta stilistica. Noi nu protestam, decat foarte putin, „la obiect", adica pe „studii de caz", perfectibile in mod concret, pe termen scurt sau lung, in urma evaluarilor juste si responsabile. Protestul, strambatul din nas pare sa fi ajuns, in cazul nostru, deopotriva modus vivendi si modus operandi. Suntem consternati in sine, fara necesara raportare la un referent real, palpabil. Ne aratam iritarea gestual, ca parte dintr-un ritual comportamental natural. Romanii se plang din automatism, din obligatie, din convenienta sociala. Am chiar banuiala ca a nu-ti manifesta, pe plai mioritic, nemultumirea - fie si in interiorul celui mai banal sc