Catastrofele naturale, în faţa cărora individul cedează, fiind prea slab, ar trebui să pună pe gânduri umanitatea. Fiindcă, indiferent pe ce treaptă a progresului tehnic s-ar afla omenirea, fenomenele meteorologice devastatoare îşi duc furia până la capăt. Uneori, ştergând orice urmă de viaţă, pe întinderi uriaşe. Asemenea cutremurelor, uraganelor, inundaţiilor... Uraganul Sandy care ”a închis America”, după cum titrează publicaţiile din întreaga lume, fenomen meteorologic dramatic, în faţa căruia până şi cea mai mare naţiune de pe planetă a rămas mută de uimire, ridică un mare semn de întrebare şi asupra naturii umane, în stare să ducă totul la pierzanie.
Cert este că, în faţa dezlănţuirii naturii, omul s-a dovedit a fi, adesea, neputincios. Dar şi viceversa: în faţa capriciilor firii umane, a furiei unui individ sau a intereselor economice ale unui grup de indivizi, natura însăşi este pusă la zid; sortită pieirii. Nu se ştie dacă firile umane conflictuale, războinice, distrugătoare, sunt rezultatul unui însuşiri asidue a lecţiei naturii dezlănţuite sau pur şi simplu a unui accident genetic. Ne întrebăm, însă, a cui creaţie au fost acele personaje ale istoriei omenirii care au generat războaie, care au instaurat dictaturi devastatoare, care au mutilat faţa lumii? Uneori, furia naturii umane naşte monştri. Însăşi istoria noastră a demonstrat acest lucru, fără să extragă învăţăminte din episoadele consumate; fără a face văzut rodul târziu al acelor experienţe de nedorit şi de nerepetat, memorate doar în pagini de cărţi prăfuite... Pe care nu le citeşte cine trebuie.
Cum o fi, oare, să-ţi asumi responsabilitatea răului început şi dus până la manifestarea lui extremă? Cum o fi să ai conştiinţa dramei sociale sau politice pusă la cale dintr-un capriciu; dintr-o fandoseală sau dintr-un nărav? Cum credeţi că mai este posibilă bunăstarea unei naţiuni sau a ome
