Ce dor mi-a fost de Voiculescu! Cât mi-a lipsit! Şi acum, când în sfârşit a apărut, uită-te cum arată! Are faţa încărcată de griji ca limba unui bolnav cu amigdalită pultacee. Fruntea i-a căzut şi face deasupra nasului o streaşină groasă, ca o cută din cuirasa unui rinocer.
Joacă relaxarea: stă răsturnat în scaun, picior peste picior, stilul crăcănat, gleznă pe genunchi, talpa albă expusă nonşalant spre cameră. Şi decorul a fost schimbat, pentru a sugera destinderea: Gâdea nu mai stă în picioare, lângă tablă, pregătit să noteze, ci pe scaun, în faţa starostelui. Doar ei doi, ca nişte patricieni la taifas, în timp ce se uşurează tihnit la vespasiană în Roma antică.
Dar detaliile trădează agitaţia. Bâţâitul tălpii pantofului. Zbaterea nervoasă a ochilor mici, îngropaţi în pliurile cărnii. Limba lubrefiază buzele uscate. Mâinile de hocheist bătrân, cu început de artrită, se frământă, nu-şi găsesc locul.
Voiculescu sună iar goarna pentru o nouă suspendare a lui Băsescu. A mai făcut-o de două ori. De data asta, însă, ceva s-a schimbat radical. Ceea ce face lucrurile foarte interesante.
Atât în 2007 cât şi în vara trecută, Voiculescu şi acoliţii săi au invocat încălcarea Constituţiei de către preşedinte. Pasămite, ieşindu-şi din matca sa constituţională, şeful statului s-ar fi revărsat peste ţară ca o matroană rubensiană peste un flăcăiandru sfrijit, ameninţând să-l sufoce. Pentru a salva patria de la dispnee, era musai ca preşedintele să fie luat de pe ea.
Că, nici prima oară, nici a doua oară, Curtea Constituţională n-a constatat vreun pericol de asfixie pentru ţară, e un detaliu. Toată lumea ştia că suspensorii invocă nişte pretexte. Că scopul real era pur şi simplu descotorosirea de Băsescu, singurul capabil să pună beţe în roate planurilor de expansiune ale lui Voiculescu et gaşca.
A treia oară, însă, Marele Prezervator nu a mai pierdut t
