Aflu adesea, cu o doză de uimire, citind în presa românească şi ascultând intervenţiile televizate ale unor analişti politici autohtoni, că Iranul este o mare ameninţare la adresa securităţii naţionale în sensul că am risca să fim atacaţi cu rachete sau loviţi indirect prin mijloace teroriste. Aşa încât consider necesar să investighez puţin relaţiile bilaterale dintre cele două state şi naţiuni.

Oare cum putem descrie relaţia dintre România, stat din flancul estic al UE cu rang de putere mijlocie şi Iran, unul dintre cele mai populate şi mai întinse state din Orientul Mijlociu? Iranienii şi românii, deşi separaţi de mii de kilometri, poate că se înrudesc prin origini : dacă migraţia indo-europenilor (arienilor) dinspre Podişul Persic către Vest (Europa), via stepele pontice, a avut loc, atunci românii sunt indo-europeni pe filiera traco-dacică. Relaţiile sunt străvechi : în jurul anilor 80 d.c., regele dac Decebal se pare că a încheiat un tratat cu Pacorus al-II-lea al Parţiei, spre a se apăra de romani. Cu aproape şase sute de ani înainte, împăratul persan Darius trecuse Dunărea în celebra expediţie militară din stepa Mării Negre şi Dobrogea. Contactul persanilor cu geţii a rămas gravat în amintirea culturală a românilor şi iranienilor.

În mod tradiţional, relaţiile României cu Iranul au fost bune şi chiar foarte bune, atât în perioada Şahului cât şi în cea a Ayatolahului Khomeini. Reamintim pe scurt că România şi Persia (Iran) au stabilit relaţii la nivel de legaţie în 1902 şi la nivel de ambasadă în 1965, având o îndelugată tradiţie de consultare politică şi schimburi economice. Dacă în epoca dictaturii lui N. Ceauşescu, relaţiile cu Teheranul se amplificaseră în mod spectaculos, după căderea regimului Şahului Pahlevi a durat circa un deceniu pentru a se restabili încrederea şi a avea loc din nou o cooperare politico-economică. A nu se uita că Ceauş