În 6 noiembrie, Barack Obama sau Mitt Romney va ieşi victorios, după o cursă electorală obositoare, repunând roţile SUA în mişcare pentru următorii patru ani.
La un ocean distanţă, în 8 noiembrie, peste 2.000 de membri ai Partidului Comunist Chinez se vor aduna la Beijing. O săptămână mai târziu, membrii Comitetului Central vor ieşi în ordinea ierarhiei, pregătindu-se să aibă grijă de un popor de 1,3 miliarde de suflete.
Liderii celor două puteri economice se schimbă. Aşa cum se schimbă şi lumea. Orientul Mijlociu, în special, trece printr-un moment de transformare intensă. Reconstrucţia, atât literal, cât şi figurativ, începe în alte părţi ale regiunii, iar alte zone, precum Siria, sunt în flăcări. Mai sunt alte ţări cu o revoluţie muribundă, cum este Iranul, care nu au încetat niciodată să murmure.
Cu o economie fărâmiţată, ţara rămâne agresivă şi se foloseşte de legăturile libaneze, de Hezbollah, ca să lanseze cel puţin o dronă deasupra Israelului şi să iniţieze atacuri informatice. Prin urmare, în rândul actorilor regionali, legăturile rămân tensionate.
După discursul său de la Naţiunile Unite, în care cerea înfiinţarea unei "linii roşii" pentru programul nuclear iranian, în primăvara sau vara lui 2013, premierul israelian Benjamin Netanyahu a îndemnat la alegeri generale anticipate, care i-ar putea oferi împuternicirea de a acţiona împotriva Iranului.
Între timp, Egiptul se zbate să-şi regăsească echilibrul, atât din punct de vedere social, prin elaborarea unei noi constituţii, precum şi din punct de vedere al afacerilor externe. Apoi mai este Turcia, care oscilează între Europa şi Orientul Mijlociu. Este o economie emergentă, determinată să devină o putere regională, care a avut schimburi de focuri cu vecinul din sud, Siria, şi le-a cerut aliaţilor din NATO să îi asigure securitatea.
Aceasta este o parte din panorama
