La o grădiniţă, copiii din grupa mijlocie cântă cu un elan până la răcnet, dinamizându-şi, rând pe rând, în chip şi fel, potrivit propriilor obişnuinţe şi creativităţi, sectoarele anatomice indicate de text: „Ne jucăăm, ne jucăm/cu capul nostru ne jucăm/Când capul nostru a obosit/umerii au şi pornit/Ne jucăăm, ne jucăm/cu umerii noştri ne jucăm/Când umerii au obosit/braţele au şi pornit/Ne jucăăm, ne jucăm/cu braţele noastre ne jucăm/Când braţele au obosit/picioarele au şi pornit/Ne jucăăm, ne jucăm/cu picioarele ne jucăm/Când picioarele au obosit/…noi ne-am plictisit“. Nu, scălâmbăielile simpatice de mai sus nu le-am cules de pe ecran, ci din viaţă. Pe ecrane – constat – schema, în mare, se conservă, dar „dinamismul“ e mult prea „intelectual“ şi „analitic“, e hiper, e super, e aşa-zis „de idei“, iar scălâmbăielile sunt mult mai puţin simpatice. O doamnă intens invitată la talk-showuri încurcă cheltuielile cu costurile, dar nu cedează în faţa niciunei observaţii, întrucât ea nu e doar patroană, ci şi profesoară de matematică. Când se întâmplă ca vreun nou-venit să îngaime o opinie uşor diferită de a gazdei, haita majoritară, cu caninii dezveliţi şi nările tremurânde, se autoasmute, reducând la zero vechea vorbă, de dinainte de mass-media, cu „câinele care latră nu muşcă“. În timpul său liber, un editor de imagine povestea: „A sunat telefonul. A răspu Publicitate ns redactorul şi l-am auzit întrebând: «Unde a avut loc accidentul?» (vioiciune) … «Sunt morţi?» … «A, nu sunt.» (dezamăgire) … «Venim mai târziu.»“. Fuga lacomă după breaking news cu accidentaţi mortal se cheamă „deformaţie profesională“? Dar când supravie­ţuitoarea unui accident, care se vaită de dureri atroce şi plânge, îi roagă pe brancardieri s-o transporte în aşa fel încât „să se vadă mai bine la TV“ (caz evocat de A. Pleşu), nu avem de-a face cumva cu „o populaţie pervertită“? R