După ce, la nişte televiziuni, niscaiva „băieţi deştepţi“ şi-au dat cu părerea, conform obiceiului, despre ce-ar trebui tradus în străinătate şi cum, despre cărţile lui Mircea Cărtărescu şi ale altora, despre „ICR ca filială SIE“, subiectele au fost preluate şi „dezbătute“ pe bloguri, în ziare şi în presa culturală.

Circuitul e cel obişnuit în România, unde poporul şi intelectualii se uită mult la televizor. Dar, în cazul de faţă, s-a ajuns la o aberaţie: unul ca Sorin Roşca-Stănescu, ocupat exclusiv cu „demascarea dictatorului Băsescu“ şi cu propaganda, a ajuns să facă agenda dezbaterii culturale. Iar nişte nepricepuţi care n-au habar de mersul pieţei culturale taie şi spînzură liste de autori care trebuie ori nu trebuie traduşi, hotărăsc ce trebuie băgat pe gîtul editurilor străine şi lămuresc poporul care-i treaba cu Nobelul. Pe urmele lor, sar în hora „dezbaterii“ oameni a căror competenţă culturală nu poate fi pusă la îndoială, dar care, de la o vreme, judecă totul doar în funcţie de raportarea la Vodă şi – cu o sofisticăraie demnă de o cauză mai bună – transpun totul în grila „intelectuali băsişti“ vs „intelectuali nebăsişti“.

DE ACELASI AUTOR După sfîrşitul lumii Proasta guvernare continuă Majoritatea absentă Mîndria naţională, o dată pe an În această sărăcie de idei, numai dezbatere nu poate ieşi. De altfel, multe dintre textele pe care le-am citit nu au nimic de-a face cu schema obişnuită a dezbaterii – bazată pe argumente şi contraargumente –, ci sînt doar consecinţe ale dorinţei autorilor lor de a se autoexprima: nu poţi, mă-nţelegi, pentru ca să ratezi un subiect „gras“, tre’ să vadă colegii (de generaţie, de grup, de „orientare“) că ai păreri şi trebuie să-i pui la punct pe inamici. Aşa încît, în unele desfăşurări de opinii, se porneşte de la una dintre cele două marote – că Mircea Cărtărescu e „susţinătorul regimului Băsescu“ şi/s