Sistemul românesc de asistenţă medicală este bulversat de o multitudine de dileme. Dacă privim doar către medici, nu pot să fac abstracţie de o veste apărută nu demult şi care a ţinut capul de afiş al anunţurilor din mass-media: „Un medic chirurg cardiolog din Padova a refuzat să primească un pacient român, care necesita un transplant de inimă, recomandând transferul acestuia în România, o decizie catalogată de către directorul medical al spitalului drept pripită“ (Il Gazzettino, în ediţia online), însoţită, ulterior, de o explicaţie „subţire“ din punctul de vedere al deontologiei medicale, venită din partea autorităţilor italiene, referitor la indicaţiile pentru astfel de cazuri, existente în partea de nord a Italiei: „Având în vedere penuria de organe, în vederea efectuării de transplanturi, atunci când un bolnav nu se află pe listele naţionale italiene, poate fi transportat în ţara de provenienţă“. Comentariile sunt multe, dar mă tem că vorbim de două categorii de cetăţeni ai Uniunii Europene, iar noi, românii, suntem rămaşi, în continuare, în cea din urmă. La această veste, ar trebui adăugată şi declaraţia făcută de profesorul Astărăstoae: „1.605 medici au plecat numai în acest an din România, ca să profeseze în străinătate. Va daţi seama ce înseamnă acest lucru pentru sistemul de sănătate? S-au deblocat posturi, dar paradoxul este că nu are cine să se înscrie la concurs. Noi insistăm cu rezidenţii, să fie mai bine plătiţi, pentru că ne gândim la binele sistemului. Dacă ar fi mai bine plătiţi, nu ar mai pleca din ţară. Numai în Marea Britanie sunt 4.100 de medici români, cu acte oficiale“. Deci, ca să rămânem optimişti, avem şansa ca o bună parte din românii emigraţi sau care lucrează în străinătate să fie trataţi de medici români aciuaţi în străinătate. Pe de altă parte, tot preşedintele Colegiului Medicilor mai afirma: „Un medic rezident câştigă un