Între 1948 și1989, Biserica Romano-Catolică din România a avut un statut ambiguu, atât din punct de vedere al legislației românești, cât și al dreptului canonic catolic.

Biserica Romano-Catolică este o structură universală, ce nu ține cont de granițe administrative, al cărei șef suprem este Papa. Pius al XII-lea, aflat în fruntea Bisericii Romei între 1939 și 1958, s-a arătat ostil Sovietelor. În replică, acestea au calificat Vaticanul drept „bastion al imperialismului", „unealtă a anglo-americanilor", iar nunțiaturile (ambasadele, n.r.) - „oficine de spionaj".

Retorica anti-papală a fost preluată întocmai de statele din Europa de Est intrată în sfera de influență a URSS. În plan practic, liderii comuniști de la București au încercat să creeze o biserică catolică „națională", fără Papă, subordonată doar statului. Suveranul Pontif și înalții ierarhi catolici din România s-au opus. Prin urmare, între biserica Romei și autorități s-a instalat o stare de tensiune, care a durat până la moartea lui Stalin, în 1953. Ulterior, Bucureștiul a renunțat la ideea „bisericii catolice române". Iar înaltul cler s-a adaptat situației, încercând prin toate mijloacele să asigure continuitatea cultului.

Ruperea tratatului cu Vaticanul

În iunie 1948, statul român a denunțat Concordatul (tratatul, n.r.) cu Vaticanul. Semnat în 1927 și intrat în vigoare doi ani mai târziu, acest act reglementa funcționarea Bisericii Catolice în România. De pildă, Concordatul prevedea dreptul exclusiv al Papei de a crea/desființa/modifica dieceze (episcopii), precum și pe acela de a numi episcopi. Astfel, statul român putea interveni foarte puțin în chestiuni legate de organizarea internă a Bisericii Romei. Criticat virulent în anii ʼ30, sub motiv că acorda catolicilor drepturi prea largi în raport cu numărul credincioșilor, Concordatul cu Sfântul Scaun a fost mereu pus în