Să vii din lumea celor care aud şi vorbesc şi să smulgi un copil din liniştea totală presupune un efort pe care numai dragostea îl poate susţine. "Li!” "Li” "Li!” Băiatul îşi priveşte profesoara în oglindă şi se chinuie să scoată aceleaşi sunete, însă nu reuşeşte decât să mormăie. Profesoara o ia de la capăt. La fel şi copilul. După o vreme, reuşeşte să spună ceva ce seamănă foarte mult cu "li”. Într-o imagine de pe calculator, profesoara îi arată o furculiţă şi îl întrebă pe băiat ce e. Copilul ştie că o foloseşte ca să mănânce, dar nu ştie să-i spună numele. Are 10 ani şi un coeficient de inteligenţă mediu, însă aude doar cu ajutorul aparatului. Pentru că legătura între sunete şi înţelesul lor nu s-a făcut în mod natural, încă de la primele luni de viaţă, băiatul nu ştie ce aude. S-a născut într-o familie normală şi are un frate mai mare care aude. A făcut grădiniţa de surzi, însă în clasa I a fost integrat la şcoala normală, unde nu a făcut faţă. "În clasa a II-a, când a ajuns aici, la Liceul Tehnologic Special nr. 3 pentru copii cu deficienţe de auz, nu ştia literele, fonemele erau alterate cu totul. El doar picta de la tablă. Avem şi acum probleme cu copierea de la tablă, dar acum, în clasa a III-a, scrie după dictare şi reuşeşte să vorbească. A fost o muncă titanică”, spune Irina Imbir, profesor psihopedagog.

Irina a fost învăţătoare la o şcoală normală timp de zece ani, după ce a terminat liceul pedagogic şi facultatea de pedagogie, şi întâmplarea, adică reducerea posturilor la instituţia unde lucra, a adus-o la şcoala pentru hipoacuzici. Noul început a fost şocant: "M-am trezit în faţa unei clase a IV-a de copii surzi şi am început să mă întreb: ce caut eu aici? Cum să comunic cu ei? Două luni a fost cumplit de greu, până ne-am obişnuit unii cu alţii, până mi-am dat seama că trebuie să stau cu faţa la ei şi să nu folosesc cuvinte sofisticate. Timp