FMI, Comisia Europeană, Parlamentul Europei, Administraţia SUA şi alte organisme pe care nu le mai amintesc aici sunt şi acum îngrijorate de diverse aspecte - politice, economice, sociale etc. - din România. Toate aceste îngrijorări au însă o singură cauză: corupţia.
Corupţia, ca şi birocraţia, traficul de droguri, persoane şi arme ori pros-tituţia, nu poate fi eliminată în totalitate. În orice ţară a lumii, indiferent de gradul de dezvoltare economică, libertăţile sau dimpotrivă constrângerile politice, sociale sau religioase, există corupţie. În medie, economia "gri" reprezintă cam 8 - 12% din PIB-ul ţărilor dezvoltate, ajungând până la 20% în unele state membre UE şi ale zonei euro "cu probleme". În România, estimarea este de aproximativ 40%. Economia gri înseamnă evaziune fis-cală, într-o formă sau alta. Nu trebuie confundată cu "economia neagră" care se reflectă în activităţi ilegale şi mafiote de tip crimă organizată, iar marea confuzie constă în a asocia "munca la negru" cu economia neagră: faptul că statele permit cu bună ştiinţă ca imigranţii să presteze anumite servicii fără a fi angajaţi cu carte de muncă este doar un exemplu de evaziune fiscală din partea companiilor sau angajatorilor respectivi. Atunci când munca "la negru" este de fapt sclavie - adică muncă prin constrângerea persoanelor respective - desigur vorbim despre acte ilegale şi deci economie neagră. Dar să ne întoarcem la economia gri şi cauza (sau efectul) ei principal(ă): corupţia.
Toate ţările care au ieşit din comunism la sfârşitul anilor '80 aveau puternic înscris în structurile lor economice fenomenul corupţiei. Alocarea resurselor pe criterii politice (acum li se spune "clientelare") era normă în comunism, mai degrabă decât excepţia. Apoi, existenţa unei clase "speciale" de politruci şi securişti care se hrăneau din traficul de influenţă garanta perpetuarea corupţiei. De la
