Noul număr Historia este unul special, dedicat în totalitate trupelor române care au participat la bătălia de la Stalingrad.
19 noiembrie 1942. Stalingrad. Brusc, liniștea dimineții e aruncată în aer de un puternic baraj de artilerie. Un milion de soldați ruși sunt pregătiți să lanseze un contraatac asupra flancurilor Armatei a 6-a germane, apărate de doar 250.000 de soldați români. Armata 3 română, aflată la Cotul Donului, e supusă unei presiuni enorme. Când bombardamentul încetează, din ceață apar siluetele grosolane ale tancurilor T-34. Diviziile române, „înșirate ca mărgelele pe ață” pe distanțe de sute de kilometri, cedează în fața miilor de tancuri sovietice. Aproape toate sunt distruse și capturate. Câteva ore mai târziu, iadul se dezlănțuie și pentru Armata 4 română, aflată în Stepa Calmucă. O parte din trupe reuşeşte să se replieze. Dezastrul e complet pentru armata germană, dar mai ales pentru Armata Română: 158.854 de morți, răniți și dispăruți. Cei încercuiți organizează puncte de rezistență. Unii vor lupta eroic și vor muri. Mulţi sunt capturați, alții se predau. „Norocoșii” se vor alătura Armatei a 6-a, condusă de Friedrich Paulus, și vor rezista în încercuire până la începutul lui februarie 1943. Pentru prizonieri începe infernul lagărelor sovietice. În drum spre temnițe, mintea soldaților supravieţuitori e măcinată de mii de întrebări. Cum a fost posibil un asemenea dezastru? De ce au luptat soldații români la mii de kilometri depărtare de țară? A fost instruită Armata Română pentru o asemenea bătălie? Care vor fi consecințele înfrângerii pentru cei de-acasă? Vor mai apuca să revină în patrie? La 70 de la cea mai grea înfrângere a Armatei Române, la toate aceste întrebări, și la multe altele, răspund istoricii: Petre Otu, Adrian Pandea, Manuel Stănescu, Ioan I. Scafeș, Călin Hentea, Dan Falcan, Florin Cristescu, Zoe Petre și Adrian Cioro
