După o perioadă de lucru asiduu acasă, mi-am dat seama că, dacă vrei să fii „în inima lucrurilor“ (în cazul în care respectiva expresie înseamnă, cu adevărat, ceva), trebuie să ieşi în lume. Să umbli, să te arăţi, să se vadă că exişti.
Cui (să te arăţi)? Evident, lumii. „Societăţii“, în caz că mai există conceptul, şi că se referă la vreo comunitate, omogenă. Aşa că mi-am făcut un program maraton, sau intensiv, şi multilateral, sau cum vreţi să-i spuneţi mai corporate: pe scurt, am ales vreo patru zile, în care am avut ceva timp, să umblu brambura prin oraş, non-stop (la evenimente şi nu numai).
Recunosc că a fost un experiment: am reiterat, la o complet altă vîrstă, cam ce făceam prin facultate zilnic, doar că mai organizat, şi cu diferenţa, esenţială, că pe vremea aceea se întîmplau mult mai puţine lucruri.
Pentru început, am răspuns cam la toate mail-urile oficiale, cu invitaţii la evenimente şi festivaluri. Din afară, pot părea interesante, dar, în mod concret, devin, de multe ori, apăsătoare. Am ales cît de multe festivaluri şi premiere am putut. Cît mai la zi.
DE ACELASI AUTOR Listă de cadouri Mica doză de transcendent (Alte) filme de Crăciun Decembrie timpuriu Chestia cu „la zi“ e o veşnică problemă: e un deziderat, care împinge şi apasă de undeva din umbră, de multe ori cu agresivitate. Timpul e „chestia“ cu care trebuie să te lupţi zilnic, cu a cărui înaintare galopantă trebuie mereu să te străduieşti să ţii pasul. Pentru unii e uşor, pentru mine, una, recunosc că e greu: tind, de cîte ori am ocazia, să ies din timp. Să evadez în bucle ascunse, unde devii invizibil (problema e că, uneori, prea invizibil).
Cînd ieşi, de voie-de nevoie, din buclele astea, reintrarea în circuit ţi se pare un rol: o vezi, cumva ironic, de undeva dintr-un colţ. Aşa cum mi s-a întîmplat în cele cîteva zile despre care spuneam, mai sus, că le-am exper
