În urmă cu doi ani, o învăţătoare a intrat în greva foamei pentru că drepturile salariale – ale ei şi ale tuturor colegilor de breaslă – i-au fost încălcate. Guvernanţii de atunci, ca de altfel toţi cei din perioada postdecembristă, au făcut promisiuni mari angajaţilor la stat, deşi semnele crizei internaţionale erau mai mult decît evidente. Dascălilor li s-a făgăduit majorarea salariilor cu 50%, făgăduinţă care a fost încălcată prompt prin reducerea salariilor cu 25%.
DE ACELASI AUTOR Moş Crăciun cu ATV Scriitori cu corp No comment Un proiect curajos Ce s-a întîmplat mai apoi? Timp de 70 de zile, învăţătoarea şi-a pus viaţa în pericol pentru că o lege nu a fost respectată. A fost vizitată de miniştri, televiziuni, preoţi. A fost convinsă, pe ultima sută de metri între viaţă şi moarte, să renunţe la greva foamei. A devenit, mai apoi, invitată de onoare a emisiunilor de analiză economică, socială, politică, emisiuni în care era evident că nu expertiza doamnei în vreun domeniu din cele amintite era speculată, ci cearcănele ei şi suferinţa autentică de pe patul de spital. Acum, la doi ani după evenimente, învăţătoarea este invitată să participe la alegerile din decembrie, pentru un loc de senator în Parlamentul României. Protestul legitim, democratic a fost, astfel, convertit în biografie politică.
Protestele dascălilor în România nu sînt privite, din păcate, cu ochi prea buni de concetăţenii lor. Argumentele celor aflaţi pe margine sînt mai curînd de ordin subiectiv-idealist sau practic: „dascălii n-ar trebui să coboare în stradă“, „ţinuta lor civică ar trebui să fie superioară celorlalte categorii profesionale“, „ei ar trebui să fie nişte modele pentru copii“, „ce facem cu copiii în timpul grevei lor?“ etc. Dar dascălii sînt şi ei cetăţeni ai acestei ţări. Ca atare, dreptul lor de a protesta împotriva a ceea ce ei consideră o încălcare a drepturilor lo
