Pînă acum cîţiva ani, mi se părea că generaţionismul este imposibil de susţinut din punct de vedere logic, dar că are, totuşi, o anume relevanţă. Să crezi că o întreagă generaţie, adică o mulţime de oameni născuţi cam în acelaşi timp, au trăsături comune tocmai de aceea şi, în consecinţă, pot fi comparaţi cu alţi oameni născuţi şi ei compact în timp, dar mai înainte sau mai tîrziu, mi s-a părut, mereu, un raţionament eronat, dar cîte raţionamente eronate nu se justifică, totuşi.
DE ACELASI AUTOR Ambasadorul Poveste de Crăciun România altfel. Impresii Răzbunare şi pace Sigur că anul sau chiar epoca comună de naştere e un numitor comun mult prea mic între oameni pentru a-i face, chiar şi în mică măsură, asemănători. Gîndirea generaţionistă este contrazisă de bun-simţ: se vede bine cît de diferiţi sînt oamenii de aceeaşi vîrstă şi, mai mult, o analiză cît de cît coerentă duce imediat la concluzia că o generaţie nu e nici mai deşteaptă, nici mai proastă; nici mai cinstită, nici mai ticăloasă; nici mai frumoasă, nici mai urîtă decît alta. Atunci, de ce să mai gîndim în aceşti termeni? Mai mult, gîndirea generaţionistă este eronată logic, pentru că implică o generalizare fără temei substanţial, extinzînd o coincidenţă (naşterea relativ apropiată în timp a unor oameni) pînă la rangul unei trăsături caracteristice – ba chiar, cea mai importantă. Totuşi, oamenilor le place acest gen de abordare. De la comentariul politic la critica literară şi de la comentariul sportiv la analiza economică a crizei/crizelor nu cred că există discurs despre realitate care să nu fie, într-o măsură mai mică sau mai mare, generaţionist. Am fost şi eu sedus, nu o dată, de această gîndire. Am vorbit şi eu despre generaţia Mircea Eliade în umanioarele româneşti, despre şaizecişti şi optzecişti în poezie, despre generaţia lui Iliescu în politică, despre generaţia de aur în fotbal sau despr
