- Cultural - nr. 213 / 1 Noiembrie, 2012 Ascultandu-le vocile neasemuite, nemuritoare, ramase pe discul "Ramai!”, gandul m-a intors la o seara a lunii mai a anului 1990. Pe atunci eram mai tineri si mai frumosi, si Orfeul din Pererita, l-am numit atunci pe poetul "lacrimilor gemene” - Grigore Vieru, si subsemnatul, si traiau Doina si Ion Aldea Teodorovici. Atunci, in feerica seara, prietenii mei veniti din Basarabia pentru a lansa, nu intamplator tocmai la Targu-Mures, devenit, dupa martie ’90, capitala a suferintei ardelenilor, imnul inchinat Transilvaniei. Iar intamplarea, care numai fericita putea fi, semn ca ce-i frumos place si Domnului, facea ca in momentul acela de fericire sa intre pe usa, absolut intamplator, cantand, asa cum numai el stie, menestrelul fara pereche - Tudor Gheorghe, aducand, tot in orasul de pe Mures, de dincolo de munti, din inima Olteniei, cantecul dedicat Basarabiei. Doua imnuri "Transilvania” si "Basarabie Romana!” -, dupa voia Domnului erau aduse ardelenilor in aceeasi fasta zi. Ascult, cand mi-e dor de prietenii dusi, cantecele "Eminescu”, "Rasai!”, "Reaprindeti candela!”, "Trei culori”, "Iarta-ma!”, "Hai, hai!”, si repet in gand cuvintele lui Tudor Gheorghe: "Exista in cantecele lui Ion Aldea Teodorovici o disperare stapanita, o sinceritate duioasa, o consolare inlacrimata, care vine din indiscutabilul har al compozitorului si interpretului pe de o parte, dar si din acea muzica ascunsa a versului atat de romanesc al lui Grigore Vieru. Va multumesc, si tie, Ioane, si tie, Grigore, si tie, Doina, pentru ca v-ati intalnit si v-ati inteles si v-ati iubit, si din intalnirea, intelegerea si iubirea voastra s-au nascut aceste cantece ca lacramioare inmiresmand a simtire romaneasca”. I-am cunoscut frumosi si fericiti, facandu-i, prin sufletul inaltator si prin cantec, si pe altii fericiti. Si am avut impresia ca mi-am regasit trei frati de m