Efortul Clarei Mareş de a fi urmărit, în arhivele Securităţii, arborescenţa cazului Ion D. Sîrbu este întru totul admirabil. Rezultatul e un volum blindat documentar, cu exact acea dimensiune ce lipsea din abordările anterioare ale subiectului: notele informative, rapoartele şi adresele clasificate „strict secret“, înregistrările telefonice şi interceptările numeroaselor scrisori trimise ori primite de Sîrbu. Uneori, stilul cercetătoarei devine prea participativ, ca în acest fragment patetic, în care distanţa faţă de obiectul cercetării e scurtcircuitată: „Deşi în puşcărie, deţinutul I.D. Sîrbu nu se teme. E deja la limita subzistenţei, închis între garduri de sîrmă ghimpată, păzit de automate, biciuit să sape şi să încarce roabe cu pămînt cleios, mort pentru toţi cei dragi. Ce-i mai pot face?! Ce-i mai pot lua?!“ (p. 79). Nu-i mai puţin adevărat că dramatismul vieţii scriitorului, scanată aici an cu an şi lună după lună, nu-l poate lăsa indiferent pe cititor, oricît de blazat ar fi acesta în punctul zero al lecturii. Drama lui Sîrbu pare – şi este – mai impresionantă întrucît cel arestat, închis, urmărit de Securitate şi ostracizat este un veritabil om de stînga şi, prin urmare, acea platformă de „superioritate“ a regimului în raport cu „transfugii“ de dreapta, reacţionarii, burghezii şi moşierii lumii vechi nu mai poate fi, aici, înălţată şi articulată retoric. Se observă o ironie a sorţii şi o mare tristeţe în faptul că Securitatea i-a convins rapid şi i-a utilizat masiv pe Doinaş şi Negoiţescu, doi dintre prietenii cei mai buni ai lui Sîrbu şi, ambii, intelectuali de dreapta (al doilea, cu un gest public de curaj în 1977). În schimb, comunistul Sîrbu a rezistat, fiind solidar în cele mai grele momente cu colegii săi de Cerc Literar sibian. Faptele şi gesturile sale, evocate în scrisori şi în Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, au fost uneori plasate de ter