Apărut în Dilema veche, nr. 216, 6 aprilie 2008. Dosar: „Şi noi am fost pionieri”
În concertul memorial, o voce singulară, a părinţilor celor care au devenit pionieri în „epoca de aur”: „Cum era pe atunci?”.
Stalin fusese omniprezent, ca un zeu viu. Faptele lui se ascundeau în interiorul unei ceţe magice. Orologiul de la Kremlin bătea orele vieţilor şi morţilor noastre. Interviurile lui erau de o scurtime care se întrecea cu a lui Yahvé („Poate fi menţinută Pacea? - Da!”). Gheorghiu-Dej fusese atotputernic, brutal, crud. Românii puteau să moară din ordinul lui. Puteau să se înalţe, dacă se umileau. Pumnul lui de fier te apăsa. Dar nu se gîndea la el toată lumea, tot timpul.
Acum, lumea se gîndea la El şi la Ea. Neîntrerupt. Natura Lor era umană, nu divină. Aşa, profană cum era, ne coloniza spiritele, totuşi. Fie că Îl iubeai („Îmi place băiatul ăsta, spunea un avocat, ajuns tehnician la Automecanica. E bun român”), fie că-l detestai sau că-l socoteai nebun („Ce a mai spus Scornicel?”). Ei nu încetau să ne urmărească nici în vise. În ce o priveşte pe Ea, consensul era unanim şi negativ: ura. Unii spuneau că Ea era partea cea mai rea a răului, partea de umbră. În timp ce pentru alţii, El era cumsecade; dar ce folos, dacă Ea, nefasta, îl influenţa? Faţă de Ea, bărbaţii manifestau o arhaică teamă de castraţie, femeile - o invidie plină de dispreţ.
Dacă aş fi ocultist, aş spune că un fluid iradia din persoana Lui, un ceva impregna atmosfera, lipicios-malefic, încît nu-l mai puteai uita. Nefăcînd parte din breasla mistagogilor, voi spune că era de vină propaganda.
Cîte fotografii ale Lui apăreau într-un singur număr al Scînteii? - pînă la cincisprezece. Opt, minimum. Evenimentele fericite (inaugurarea unei hidrocentrale) căpătau consistenţă numai fiindcă El venise acolo. Dar şi calamităţile n
