Ultimele săptămîni au adus în prim-plan – prin intermediul unui interviu publicat în două părți de Ziarul de duminică (vineri, 19, și, respectiv, vineri, 26 octombrie 2012), figura unui medievist ajuns la maturitate profesională și deplin afirmat. După o viață de explorări ale trecutului ca angajat al Institutului de Istorie „Nicolae Iorga“ al Aca­demiei Române, Constantin Rezachevici oferă un set de reflecții despre istorie şi direcții istorice, despre receptarea acesteia în rîndul publicului și alte teme conexe, oferind un binevenit prilej de reflecție și de dialog celor pasionați de subiect, colegilor, dar și beneficiarilor muncii istoricului. Încă din titlul primei părți a discuției purtate cu Dan Frățică, medievistul se delimitează onest – dar și tranșant – de o serie de realități instituționale ale momentului. „În istorie au apărut «școli doctorale», cam ca școlile de scriitori sau ziariști din anii stalinismului“, titrează gazetarul, surprinzînd o critică acută a actualelor dezvoltări de la nivelul tentativelor de reformă academică ale ultimilor ani. Comparația surprinde o realitate tipologică și atașează o evaluare acidă a situației. Trebuie însă spus că ideea unei pedagogii a performanței nu este caracteristică numai știin­ței și literaturii, ci și altor arte. În plus, ea nu a fost inventată și practicată doar în ambalajul ideologic al comunismului, principalele ei succese venind tocmai din Occidentul liber și democrat. În lumea transatlantică, cursurile de scriere creativă, de pildă, aduc, de decenii, succese memorabile, ducînd nu numai la plămădirea unor noi creatori autentici, viabili, ci și la efecte terapeutice memorabile (scriptoterapia). Eșecul şcolii de literatură conduse de Mihail Sadoveanu nu se datorează lipsei de viabilitate a proiectului, ci, atîta cît este el eșec, vine din teroarea ideologică și din exercitarea permanentei cenzuri asupra