Apărut în Dilema veche, nr. 301, 19 noiembrie 2009
„Asta da, marfă. Iete-te la jenţi, numai astea fac cît garsoniera mea“ – zice semiadmirativ, semidispreţuitor Xavier. „Cam de prost gust românul ăsta“, continuă tot el. „Ehee, hai că vă spun eu ce-i cu el“, se bagă Peter în vorbă. Prietena lui este româncă, lucrează în Bruxelles, la un birou de presă. Ştie totul despre Gigi. Cu atît mai mult cu cît ea e şi stelistă, dar „de pe partea bună“, a lui Hagi, Popescu şi Balint, care îl privesc de sus pe Gigi. Amîndoi cad de acord că e de prost gust să te duci de la Bruxelles la Strasbourg cu Maybach-ul sau cu Audi Q-nu-ştiu-cît cu care a venit alt român. Toţi ceilalţi europarlamentari, cei obişnuiţi, merg cu maşinile Parlamentului, cele din parcul auto, pe care Xavier şi Peter le ştiu foarte bine. Ei acolo lucrează, sînt şoferi.
DE ACELASI AUTOR Ne consultă Europa! Utilităţi particulare Priorităţi rurale Sînt expirat Dialogul respectiv a existat în realitate. Nu numai ei doi au comentat atitudinea ostentativă, de prost gust, a unor europarlamentari, între care doi români au făcut o figură remarcabilă. Expunerea limuzinelor ultra-scumpe în Place du Luxembourg a fost comentată aprig şi de mulţi trecători. Ceea ce ei au bombănit nu era bogăţia în sine, ci afişarea sa excesivă. Este socotită de prost gust, dovadă a lipsei de educaţie, probă a unui soi de primitivism social. Este ca şi cum te-ai scobi în nas în public.
În sine, averea unui politician nu este un păcat. Nici vorbă. Personal, aş prefera să am, pentru România, reprezentanţi aleşi care să fie cît mai bogaţi. Nu sînt de acord ca deputaţii şi senatorii să aibă salarii mici. Aş dori să primească chenzine cît de mari este bugetar-posibil. Argumentul meu principal nu are legătură cu izbăvirea alesului de ispita corupţiei. Un om foarte bine plătit nu este neapărat un tip incor
