Titrarea spectacolelor este un lucru foarte bun, cu asta trebuie început. Teatrul Naţional din Tîrgu Mureş face acest exerciţiu de interculturalitate de relativ puţină vreme, realizînd, în fine, importanţa majoră a deschiderii ambelor trupe, română şi maghiară, către ambele categorii de public, cu atît mai mult cu cît ele îşi desfăşoară activitatea sub acelaşi acoperiş. Promovat de către directorul Naţionalului, Gáspárik Attila, drept spectacolul pe care trupa maghiară îl face cadou trupei române la împlinirea a 50 de ani de convieţuire şi colaborare în aceeaşi clădire, Năpasta (Megtorlás) de I.L. Caragiale, în regia lui Kincses Elemér, este un bun punct de pornire pentru a face cîteva observaţii legate de felul în care se raportează cele două comunităţi la o atare propunere. Încă de la traducere se nasc diferenţe de percepţie – de multe ori, aceste diferenţe sînt cu atît mai benefice cu cît pot deschide un dialog față de felul în care acelaşi lucru este înţeles de două etnii diferite în mod diferit, prin prisma limbii pe care o vorbesc: dacă, în limba română, „năpastă“ înseamnă un mare necaz care s-a abătut pe capul cuiva, cu sensul secundar de acuzaţie nedreaptă şi cu unul învechit de bir suplimentar plătit de către sătenii pe pămîntul cărora s-a săvîrşit un omor, în limba maghiară, conform explicaţiilor date chiar de către regizor, sensul este acela derăzbunare cruntă, de ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte. Altfel spus, cuvîntul românesc intraductibil cuprinde întreaga stare de fapt şi înglobează toate personajele şi situaţiile-limită în faţa cărora ele se găsesc la un moment dat (Anca, văduvită prin omor şi cu dorinţă aprigă de răzbunare, Dragomir, aruncînd tacit vina omorului pe un nevinovat, Ion, trăgînd ponoasele faptei lui Dragomir şi ajungînd să-şi piardă minţile, Gheorghe, nimerindu-se pur şi simplu alături de oamenii nepotriviţi într-un context d