La acea vreme, românii din Transilvania imperială aveau statut de toleraţi. Cei mai mulţi erau iobagi, aveau de plătit biruri greu de suportat. Toată munca lor era pentru grofi. Mai aveau dreptul să respire. Românii şi-au trimis capii să-i spună împăratului, Josef al II-lea, că aşa nu se mai poate.

"Pentru un iobag ardelean al secolului al XVIII-lea, un drum până la Viena se făcea pe jos şi dura cam patru săptămâni. Vasile Nicula Ursu, zis Horea, a fost la Beciu (Viena) de patru ori, ca trimis al iobagilor din Apuseni la curtea imperială, pentru a-i aduce «craiului» la cunoştinţă situaţia dificilă în care se găsea această categorie socială. De trei ori, Horea a fost însoţit de Cloşca, dar a patra oară a fost fără acest tovarăş de încredere al său. Această ultimă şedere a fost şi cea mai lungă, din postul Crăciunului anului 1783 şi până după Paştele din 1784. Se pare că această ultimă vizită a pecetluit, într-un fel sau altul, direcţia în care aveau să evolueze lucrurile în toamna anului 1784", ne spune domnul Tudor Roşu, de la Muzeul Naţional al  Unirii din Alba Iulia.

Astfel, la 28 octombrie 1784, în zi de târg la Brad, s-a stabilit întâlnirea de la Mesteacăn din 31 octombrie, ceea ce avea să marcheze începutul evenimentelor. "600 de oameni s-au adunat la biserica din Mesteacăn, mânaţi de dorinţa de a auzi «poruncile aduse de Horea» de la împărat. Horea nu a fost prezent la această întrunire, în schimb Cloşca şi Crişan au fost prezenţi. Crişan le-a arătat iobagilor crucea de aur primită de Horea de la împărat şi o scrisoare prin care îi îndemna pe români să meargă să se înroleze în regimentele de grăniceri, pentru a scăpa de iobăgie. Existenţa acestor lucruri aveau să certifice în ochii iobagilor că Horea este omul împăratului."

Dornici să scape de iobăgie, "ţăranii prezenţi la adunare au pornit spre Alba Iulia pentru a se înrola şi a prim